Despre încrâncenare

Am visat greoi. Era ca’n „Călăreţul fără cap” al lui Beleaiev dar ceva mai Matrix-Neo. Îl chema Omul de pixeli. Era bilingv sau subtitrat, pen’că’i spunea şi The Pixel Man. Şi monitorul laptopului o luase razna, se’nvârteau imaginile într’o formă tubulară.
Am adormit că o presiune ciudată în cap. De fapt, nici nu cred că am dormit cu adevărat; maşina de spălat clătea rufele roşii. N’a durat mult. M’am trezit şi mi’am spus că’i deja destul cu atâta WikiLeaks şi Assange şi crize globale şi sfârşitul diplomaţiei şi conspiraţii şi… ŞI GATA! Nu mai vreau!
Şi, în scurt timp, presiunea s’a domolit.
M’a rugat deunăzi un bun amic să scriu câteva rânduri pentru un prof – pe care nici măcar nu l’am avut dascăl, preda fizică la o clasă paralelă. Ne’am intersectat, însă, într’a zecea, când (credeam la acea vreme) învăţam pentru treapta a II-a. Şi pe acel fundal am apucat să scriu câteva rânduri.

„(…) până’ntr’o zi în care, neavând nimic mai bun de făcut, am încercat să gândesc. Şi, ca’ntr’o revelaţie, am descoperit o lecţie pe care aţi predat’o celor ce aveau ochi de văzut şi urechi de auzit. Şi, după ce am dat încrâncenarea la o parte, cărămizile din acel zid au devenit sertare, pe care le’am răscolit şi, după ce’am aflat ce zace în ele, le’am scos de tot. Şi’am văzut prin zid. Până când zidul a dispărut şi’am pătruns într’un dincolo.

Fiecare cu propriul dincolo.

Vă mulţumesc pentru că aţi pus umărul la dincolo-ul meu.”

De câte ori îmi aduc aminte de el îl văd cu un zâmbet pe buze. Fie că îl bucură ceva, fie că se miră de retardul neuronal al interlocutorului, zâmbeşte. Fără încrâncenare.
Am vorbit, după ce m’am trezit, la telefon, cu cineva tare drag. Era îngrijorată. Altcineva la fel de drag nu mai vorbeşte altceva decât despre iresponsabilitatea şi tâmpeniile criminale pe bandă rulantă ale puterii. Şi o face, din păcate, cu o încrâncenare deloc fericită pentru vârsta lui. O să’i mai ia ceva vreme până s’o linişti convins că fiecare păsărică pe limba ei piere (la fotbal a ales, mai demult, să nu se mai uite din aceleaşi raţiuni ce ţin de temperament, de propriul construct).
Prea mult. E prea mult, nu?
Ştiu ce ne’ar trebui… Dar unde’s?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.