Hallelujah

Stăteam cumva stingher, aproape răstignit, în scaunul acela de plastic, pe un rând – al treilea, cred, de la geamurile aburite – al sălii încă goale din fundul curții. Ajunsesem la capătul mai multor săptămâni de documentare. Pe la nouă fără un pic au început să apară. Câţiva domni purtau în palma căuş biblia şi păreau destul de importanţi. Unele scaouri aveasu revere lucioase, altele erau, se vede treaba, luate de la un Oxfam. Sau primite, de pomană. Dar fețele, bătute de timp sau încă tinere, erau bărbierite lună. Mă salutau oarecum surprinşi, privindu-mă lung şi neîncrezător. Doamnele, toate, venind … Continuă să citești Hallelujah

Momentul acela în care copilul își ia viața în propriile mâini

Pe dirijorul Vladimir Jurowski, cel care va conduce London Philharmonic Orchestra la Œdipe-ul în deschiderea ediției 2017 a ‪#‎FestivalEnescu‬, îl cheamă, de fapt, Vladimir Mihailovici Iurovski (Юровский, nu Журовский). Pe tatăl lui îl chema Mihail Vladimirovici Iurovski. Iar pe bunicul lui îl chema Vladimir Mihailovici Iurovski. Nu e lipsă de imaginație. Așa se poartă, la ruși: să te lauzi cu tatăl tău. Mai ales când ai și de ce să o faci. Trei generații de muzicieni geniali. Bunicul, compozitor de muzică de film, a cântat, asemeni lui George Enescu, pe front militarilor. Tatăl, dirijor, a fost prietenul cel mai bun … Continuă să citești Momentul acela în care copilul își ia viața în propriile mâini

Ceva amplu, tovarăși!

Secretarul de partid veni, într-o după amiază cald-prăfuită de septembrie, să le vorbească dascălilor despre importanța întâmpinării elogioase a celui de-al XIV-lea Congres al Partidului. Săracul tovărășel, bietul om, nu cred că era prea dus la biserică, altfel nu-l răstigneau pe altarul educației politice în îndepărtata Vale a Carașului ci îi dădeau o funcție pe lângă un furnizor de ceva, orice, acolo. Dar n-a fost să fie. A venit să le ceară profesorilor să organizeze o punere-n scenă artistică pentru o ediție specială a Cântării României, dedicată apropiatei realegeri a Tovarășului. – Știți, i s-a spus, noi am pregătit deja … Continuă să citești Ceva amplu, tovarăși!

Standing ovation!

„În fiecare zi sunt pe punctul să… Sau nu. Nu în fiecare zi. Exagerez. Din când în când, da, mi se întâmplă să mă descurajez și să-mi vină să plec”. Ce-l ține în loc? „Eh! Ce să mă țină? Firea! Haha… Propria fire. Nu-mi vine să renunț la ceva pentru care am muncit atât de mult, care a avut rezultate și care, din când în când, are momente de cădere. În cele din urmă, rezultatul contează, nu? Și rezultatul, de obicei, este foarte, foarte bun. Copiii aceștia sunt apă vie și nu pot să spun decât că a fost o … Continuă să citești Standing ovation!

Mândri de Enescu, nu?

Enescu. Când superpopular, când indescifrabil. Obositor sau reconfortant. Proaspăt, în orice caz. Patru mai nu e doar ziua Star Wars, dar, iaca, plozii n-au de unde știi despre altceva. May the Fourth be with you! Patru mai este și ziua când a plecat George Enescu. Am văzut o fotografie făcută ieri la mormântul din Pere Lachaise al compozitorului. Comentariul:  Nici urmă de floare sau lumânare Către Ambasada Română Paris, ICR Paris, Societatea Enescu Paris, muzicienii români și toți ceilalți români prea-iubitori de Enescu din Paris Mormântul lui George Enescu ieri, 4 mai 2015, la 60 de ani de la trecerea … Continuă să citești Mândri de Enescu, nu?

Oregon. Fața nevăzută a magiei.

Dacă utopia este ficțiunea devenită realitate, jazzul – cel puțin în forma produsă pe scenă de Ralph Towner, Paul McCandless, Paolino Dalla Porta și Mark Walker – este exact inversul. Muzica celor patru dizolvă realitatea, te aruncă dincolo de lumea în care trăiești zi cu zi, îți deschide porțile spre ficțiune. Cum am trăit concertul Oregon de la Sala radio – aici. Continuă să citești Oregon. Fața nevăzută a magiei.

Călătoria tămăduitoare a lui Mahler

Mahler a fost un pic poet, un pic pictor, un pic filosof plecat într-o călătorie, un du-te-vino între pofta de viață în spațiul limitat al universului imperfect dar cunoscut și speranța într-o posibilă dar incertă eternitate postumă. Este o întrebare, aceeași, repetată pe mai multe tonalități, de-a lungul celor patru părți: acum și aici sau dincolo? Oricare ar fi răspunsul, Mahler nu și l-a dat. Sau, poate, și-a dat prea multe răspunsuri și nu a fost mulțumit cu nici unul. A încercat, parcă, să-și adune întregul zbucium metafizic în această simfonie a IX-a. Integral aici. Continuă să citești Călătoria tămăduitoare a lui Mahler

“Anotimpurile” nu vor mai fi niciodată la fel

 Fără a știrbi în vreun fel compoziția lui Vivaldi, Mutter’s Virtuosi o scot, ca prin vrajă, din ritualica interpretare, din gravitatea respectului față de capodoperă și, din când în când, te determină să te întrebi unde a stat ascunsă, în ultimele câteva sute de ani, întreaga-i strălucire. Aici. Continuă să citești “Anotimpurile” nu vor mai fi niciodată la fel

Song of the year. Fără eroi :)

N’am chef de un countdown întreg, deşi mai sunt vreo patru sau cinci piese care mi’au plăcut anul ăsta. Pur şi simplu, melodia asta. Nu vreau să spun decât că îmi place. Mult. Cel mai mult – dintre piesele compuse sau lansate în anul care se termină. Şi care an, mă gândesc uneori, se putea lipsi de prezenţa mea… Nu sunt nici eu în cântecel, nu e nimeni altcineva (poate puţin Simon şi Garfunkel, la final de tot, ca în The Boxer). Nu vreau să spun nimănui nimic, cu postarea asta şi cu melodia inclusă. Uneori lucrurile sunt fix ceea … Continuă să citești Song of the year. Fără eroi 🙂

Recurs în anulare. Celelalte Cuvinte. Din arhive.

Am fost zilele trecute la Reșița și nu am reușit să descopăr intrarea în cafeneaua rock a lui Ovidiu. Ovidiu Roșu, cel mai drag (mie) dintre Celelalte Cuvinte. Câteva ore mai târziu, moțăind în patul copilăriei, m-am gândit că, poate, a fost vreun semn. Am scris asta acum mulți ani. În aprilie 2009, după un concert Celelalte Cuvinte la Sala Palatului din București. Reiau ceea ce contează. Pentru că, da, contează. Tot mai mult, cu fiecare zi care trece. Din ce în ce mai dureroasă, fiecare întâlnire live cu gaşca aia pe care o ştiu de când am început să … Continuă să citești Recurs în anulare. Celelalte Cuvinte. Din arhive.

Vine o vreme când trebuie să asculți ceea ce merită ascultat

Doisprezece hipioți cântând (absolut minunat) împreună nu are cum să fie o întreprindere de lungă durată. Alexander Ebert aka Edward Sharpe și ai săi Magnetic Zeros sunt la al doilea album, la fel de folk și neconvențional precum primul. Și la al doilea turneu în Europa. Poate ultimul.  http://www.baeblemusic.com/player.swf Watch the full video at Baeblemusic.com Continuă să citești Vine o vreme când trebuie să asculți ceea ce merită ascultat

Chestia aia cu fluturele de fier şi o grădină a paradisului

Nu mai ţin minte când se întâmpla asta. Dar era o vreme în care o ştire nu dura doar un minut şi 44 de secunde iar o melodie de 17 minute nu era chiar o anormalitate. Pe vremea aceea, prezentatorii de ştiri nu umpleau tot ecranul. Informaţia îmi era transmisă prin cuvinte împerechiate în fraze, nu prin gesturi şi tonalităţi, ca şi cum omul din faţa prompterului ar fi fost rugat de producător să îmi sugereze când e cazul să bag gaz în atenţie şi ce anume trebuie să reţin din cele 70-80 de secunde în care latră la mine … Continuă să citești Chestia aia cu fluturele de fier şi o grădină a paradisului

Macca

L-am văzut, prima oară, acum doi ani. Era, parcă, puțin mai tânăr decât tura asta. Face în curând 70 de ani. I se văd pe față. Drept că nu pare să îi simtă. Paul McCartney a cântat, miercuri seară, trei ore bătute pe muchie, a schimbat instrument după instrument și gen muzical după gen muzical, a țopăit, a antrenat sala pe care a purtat-o printr-o jumătate de veac de istorie a muzicii, s-a lăsat adorat – pentru că merită! Filmulețul de mai jos este un montaj după înregistrări făcute cu telefonul mobil de unii dintre cei ce au fost, pe … Continuă să citești Macca

Redemption Song

Nu îmi amintesc să fi văzut vreodată o altă astfel de adunare de oameni simpatici și prietenoși ca în weekendul petrecut la festivalul de reggae din Köln. Oameni de toate rasele și vârstele, oameni cu defecțiuni la panoul de control, fiecare cu propriul său filament ars, oameni frumoși, oameni liberi. Națiunea lui Bob Marley. N-am să înțeleg niciodată dacă a fost muzica sau iarba de vină. Și n-am să îmi pot explica nici toleranța maximă a poliției germane. Mirosea de îți pica nasul a iarbă (da, bine, mirosea, din a doua seară, și a ciorapi); mai mult, chiar; se fuma … Continuă să citești Redemption Song

Eurovision 2011. Postarea de după sâmbăta asta.

Un rând de Kölsch pentru toată lumea! strigă, în delir, azerul de lângă mine, scuturând, în mod tradițional german, clopotul de deasupra tejghelei cârciumarului. Ciulesc urechile, ridic sprânceana dreaptă, îndrept vizorul înspre vocea venind dintr-acolo… Ștefănescule, ce ai? Vecinul din dreapta nu e azer, e doar un neamț rotofei, bombănindu-i monoton și dezamăgit altuia, ajuns prea târziu în fața televizorului, ceea ce noi, restul, văzuserăm în direct, într-o cârciumă aspirând, pe alocuri, spre sală de pariuri în care se transmite o cursă de cai programată noaptea, pe un hipodrom amenajat într-o pădure (una adevărată, nu una prin care a trecut … Continuă să citești Eurovision 2011. Postarea de după sâmbăta asta.

Eurovision

Seara asta a durat prea mult pentru a mă apuca să mai scriu ceva despre Eurovision Song Contest. Dacă mâine, când m-oi trezi, nu mi s-o părea prea târziu, m-oi întinde la bătut câmpii!. Deocamdată rămânem cu/la strămoșescul AM ÎNFRÂNT! PS: și ca să-mi clătesc creierii mă apuc să caut ceva muzică; poate aia mică a lui Sting ar fi o alegere sănătoasă (chiar dacă a tot dat roată portativului până a cam nimerit pe notele tăticului; nu că asta ar fi ceva rău). Continuă să citești Eurovision