Nopțile colorate ale Rusiei

La minus 26 de grade, Moscova a încremenit. Nici vântul nu mișcă. Frigul l-ai simțit pe la minus 10; la minus 15 ți-a fost groaznic. După aia n-a mai contat nimic. Ușile nu se mai deschid de mult. Zăpada, înghețată de vreo lună, așa, paoet de prin noiembrie, chiar, troznește sub tălpi. Zass calcă mai apăsat, mai rar, acolo sus, la el, probabil că e mai frig cu un grad. Eu am pașii mai mărnuți, mă țin după el. Mai degrabă patinez, cu 40 și jumătate la talpă mi-e mult mai ușor să mă las dus în siajul lui Zass … Continuă să citești Nopțile colorate ale Rusiei

Cum s-o spune în refugianeză „Beograd, mon amour”?

Ministerul de Externe de la București dă asigurări că nici un român nu a fost implicat în povestea cu cei 70 de asiatici sufocați în remorca unui camion abandonat pe o autostradă din Austria. Ce ne-am liniștit. Putem dormi în pace, de-acum înainte. Ne-am făcut datoria față de criza refugiaților.: nu am făcut nici un rău. A nu face nici un rău e tot o facere de bine, nu? „‘ajde, pokreti kolu!”, îmi zice milițianul și se suie într-unul dintre taxiurile printre care am parcat ilegal, la marginea parcului din fața autogării belgrădene. Mă mai învârt puțin, prefăcându-mă că nu-mi … Continuă să citești Cum s-o spune în refugianeză „Beograd, mon amour”?

Vechiul târg balcanic vs bătrânul burg baroc

Veliko Trnovo. O ieșire scurtă, de-o zi. Orășel așezat, întins pe niște culmi de deal, cu un cartier vechi fain, cu străzi înguste, uneori chiar înghesuite, cu altele în pantă sau chiar în scări. Cu balcoane metalice de genul celui de la casa doamnei Jivcovici, profesoara de pian din copilăria mea orăvițeană. Cu mici cârciumioare și plăcintării.Cu ateliere de artă, artizanat și antichități.Cu moteluri și cu pensiuni. Cu smochini în curțile oamenilor și flori la geamuri. Cu covoare sau dune bătrânești puse la uscat în geam sau sub bolți de vie. Cu copii jucându-se la umbra unor copaci bătrâni.Cu cerșetori. … Continuă să citești Vechiul târg balcanic vs bătrânul burg baroc

Corespondență dintr-un război atât de îndepărtat și, totuși, atât de aproape

M-am uitat accidental în calendar și am descoperit că tocmai se împlinesc 20 de ani de când transmiteam (corespondent de război al ziarului ZIUA, recuperat de pe plajă de la Costinești) din Croația, din spatele liniilor operațiunii Oluja – pentru că în dreptul liniilor nu te lăsau generalii, ca să nu observi cât de blătuită este istoria. Bine, nici nu mai contează că am plecat la război gata rănit: undeva după Ploiești a venit nașul să-și facă treaba și, cum stăteam eu întins pe patul de jos din vagonul cușetă cu destinația Buapesta (pe atunci era evident exclus să ajungi … Continuă să citești Corespondență dintr-un război atât de îndepărtat și, totuși, atât de aproape

Mândri de Enescu, nu?

Enescu. Când superpopular, când indescifrabil. Obositor sau reconfortant. Proaspăt, în orice caz. Patru mai nu e doar ziua Star Wars, dar, iaca, plozii n-au de unde știi despre altceva. May the Fourth be with you! Patru mai este și ziua când a plecat George Enescu. Am văzut o fotografie făcută ieri la mormântul din Pere Lachaise al compozitorului. Comentariul:  Nici urmă de floare sau lumânare Către Ambasada Română Paris, ICR Paris, Societatea Enescu Paris, muzicienii români și toți ceilalți români prea-iubitori de Enescu din Paris Mormântul lui George Enescu ieri, 4 mai 2015, la 60 de ani de la trecerea … Continuă să citești Mândri de Enescu, nu?

Cum am intrat eu în Uniunea Europeană: 2007 la 2507

O pacla murdar-laptoasa imbraca ziua in amiaza mare orizontul de jur-imprejurul Carpatilor. Romania a uitat, cu siguranta, albastrul. Ceea ce vedem zi de zi prin geamul biroului nu seamana cu cerul decat prin contributia imaginatiei. Cantonul de la Baba Mare. Toata lumea il stie de „cabana lui nea Catalin”. Sau „aia invelita in tabla”. Drumul spre Omu trece prin fata lui. Si cei care se incumeta sa urce la crucea de pe Caraiman trec pe aici. Si nu trec oricum. Usa cantonului e mult prea deschisa pentru gerul de afara. Nu se inchide pana nu se lasa noaptea. Vine unul, … Continuă să citești Cum am intrat eu în Uniunea Europeană: 2007 la 2507

Vânzătorul de orice

Lanterne de buzunar, lanterne de noptieră, lanterne negre și lanterne roșii, lanterne cu bec și lanterne cu led, lanterne cu briceag, lanterne de luminat timpul, lantern de păzit timpul, lanterne de oprit timpul. Timpul s-a oprit în loc cât vânzătorul de orice și-a deșertat ranița. Trenul se oprise oricum. Nici nu mai știu dacă a plecat vreodată. Timpul a stat în loc până când din geantă unisex de umăr a vânzătorului ambulant de orice s-au deșertat pe măsuța strâmtă, tot mai strâmtă, icoane, cruciulițe, portofele cu un fel de bivol argintiu săltând a pumă, etuiuri de ochelari, alte lanterne, alte … Continuă să citești Vânzătorul de orice

Noi la Raqqa. Altarul lui James Foley

Era seară, târziu, când am intrat în Raqqa, și ne-ar fi prins bine un duș. Așa că am renunțat să mai ridicăm pe undeva corturi și am tras la un hotel. Avea chiar și bere! Raqqa a fost dintotdeauna un nod important pentru negustorii ce se perindau prin Asia Mică și Orientul Mijlociu, dinspre Bosfor prin Levant și Aleppo (update: „man, scrii in romana”, mă corectează Luiza; bine, nu dăm Halab – sau حلب – ci Alep) către Bagdad și dinspre Ierusalim, prin Damasc, către Armenia. Sunteţi primul european care intră în hotelul nostru şi foloseşte scările, mi’a spus recepţionerul. … Continuă să citești Noi la Raqqa. Altarul lui James Foley

Pace și opt portocale în Siria

Dacă mă vede El Comandante cu postarea asta, mă trimite la re-educare! Pe malul lacului, drumul pare a se învârti în cerc. Luminile orașului apar și dispar iar furtuna de pe Mediterană e încă în noi. Nu mai avem ce vomita, altfel am face-o. Și drumul pare a nu se termina. Trebuie să ajungem pe Avenue de l’Environement. Sau pe Avenue Bourguiba. Deși, în Tunisia, aproape toate străzile poartă aceste două nume. E trecut bine de miezul nopții și fețele noastre sunt palide. Nici intrarea în Tunis nu readuce culoare în obraji. Poate ceva de mâncare. Poate harissa din shaorme. … Continuă să citești Pace și opt portocale în Siria

Madrid. Pur y simplu.

Paseo del Prado, Porta del Sol, Plaza Mayor. Lor tres P. Nu mergeţi acolo. Acolo nu e nimic adevărat. Acolo e pentru turiştii veniţi din lumi fără istorie. Oameni care au nevoie de infuzie de identitate. Parol? Am rătăcit pe undeva linkul spre acel blog care îmi sugera să ies din centrul oraşului şi să merg să văd arhitectura secolului 20; să văd blocurile şi locurile de joacă şi şoseaua de centură şi districtul financiar şi să mă lepăd de decadenţa burgheză a apropiaţilor monarhiei şi să respir proletar. L’am rătăcit, rătăcit să rămână! Păi cum asta? Din păcate, Franco … Continuă să citești Madrid. Pur y simplu.

Prea mult, prea intens…

… și cam atât. Herr Ispas și’ar fi luat, poate timp, să scrie o carte. Dar n’a făcut’o pentru că lui îi place să povestească. E, vorba lui Laurențiu, genul de personaj căruia îi pui o singură întrebare, lași aparatul să înregistreze, ieși la un tutun, faci o cafea, tragi un pui de somn și el încă n’a încheiat. Are debit, are vervă, are vână, are verb, are și câteva expresii de care nu se desparte niciodată. Îl întrerupe doar bătrâna care se așează la masa de alături. „Ia uite, o caută…”. Bătrâna de la masa de alături are vârsta … Continuă să citești Prea mult, prea intens…

Letea. Cai, oameni şi nisip

Cum scrie şi la lege, cârciuma din sat nu serveşte ţigări minorilor – dar nici majorilor, pentru că stocul, refăcut o dată pe săptămână, s’a cam terminat de cu joi seara. Azi e vineri şi’acum e cam dimineaţa iar transportul cu aprovizionare soseşte, după legea locului, noaptea târziu, spre zori; de abia sâmbătă la opt, când se deschid, cele două supermarketuri şi cârciuma din sat vor avea iarăşi ţigări. Prea târziu, vorba ceea, cu bancul despre greier şi cai: calul plecase. Calul chiar plecase! La cârciuma din sat stau două mese sub streaşina verandei; ambele de fier vopsit albastru, ca … Continuă să citești Letea. Cai, oameni şi nisip

Behind the scene

Teren ca’n zilele bune. Cu multe cafele şi uscături – mizilicuri de panificaţie. Bonus: gulaşuri de la mama lor, în plină pustă – asortate cu muzică românească (în cârciumile din Ungaria sunt la mare preţ posturile U şi 1 Music Channel, cu tot cu vedetele valahe aferente – Inna, Akcent & co). Şi un şef de gospodărie locală care, rugat fiind să ne permită să ne filmăm subiectul în timp ce lucrează la măturatul străzilor, ne’a răspuns: „Numai 15 minute vreţi? Filmaţi’l, vă rog, măcar o oră, aşa chiar lucrează măcar o oră!” Continuă să citești Behind the scene

Cei doi libieni

Știu puține despre Libia. Știu despre o doamnă care a lucrat acolo, pe vremea lui ceaușescu, în sistemul sanitar și s-a întors în România cu banii furați de statul libian. M-a rugat cândva, prin anii 90, să o ajut să pună lucrurile în mișcare dar am primit acel celebru sfat dat de diplomații români: „nu e bine să deranjăm…”. N-am idee cum s-a terminat povestea. Și îi mai știu pe cei doi domni care mâncau, în Tunisia, la restaurantul unei autogări amplasate într-o intersecție prin preajma graniței cu Jamahiria. Nu am idee cine sunt și ce hram poartă – pot … Continuă să citești Cei doi libieni

Jurnalul de la Sarajevo (3)

Prima parte din aceste gânduri strânse la Sarajevo sunt aici – iar aici a doua. Am coborât cu sfială în tunel. Fusese singura cale de legatură a oraşului cu lumea de afară. Mai exista o variantă: podul. Putea fi, însă, folosită mai ales dacă veneai de afară, înarmat cu ţigări pentru vameşi – tanchiştii ucraineni. Să intri în oraş era mai uşor. Ieşirea, însă, devenea o aventură fără (parcă) sfârşit. Pentru a traversa un pod peste Milijacka nu-ţi trebuie decât 15 secunde. Hai, 20. Astăzi, pe timp de pace. Dacă te aventurai atunci, aveai nevoie de ore întregi. Negocieri pe … Continuă să citești Jurnalul de la Sarajevo (3)

Jurnalul de la Sarajevo (2)

Partea a II-a (continuare de aici) a unor ciorne mâzgălite acum zece ani, vara, și scoase iar de la naftalină. Clişeul spune că „secolul XX a început la Sarajevo şi s-a încheiat la Sarajevo“. Posibil. Geopolitic, chiar dacă înaintea atentatului lui Gavrilo Princip şi după pacea de la Dayton s-au mai produs evenimente cât de cât demne de luat în seamă, secolul XX chiar începe cu un glonte ce a deschis o epocă încheiată odată cu dezintegrarea Iugoslaviei. Un alt clişeu: la Sarajevo s-au întâlnit Orientul şi Occidentul. Cât se poate de aproape de adevăr. De fiecare dată, în fiecare … Continuă să citești Jurnalul de la Sarajevo (2)