O sută de lei și trei luni pârnaie

Am vrut anul trecut să fac o chestie faină, că tot se împlineau 30 de ani de la Revoluție: intenționam să refac un pic acel ultim an, 1989, din poveștile unor oameni care au trăit intens și înainte, și după. La începutul lui 2019 am stat de vorbă cu doi dintre ei, aveam de gând să mai contactez câțiva.

Din păcate nu am mai avut timp de un proiect coerent, anul trecut, așa că am rămas cu două ore din trei povestite cu poetul și publicistul Florin Iaru și vreo două ore cu jurnalistul Corneliu Vlad. Nu am putut exploata nici aprobarea primită pentru a studia arhivele Securității, cu nebunia de anul acesta.

Am reușit, totuși, să mă reapuc de transcris, în acest weekend. Și, pentru că e 20 decembrie și mai sunt destui nostalgici printre noi, am zis că se potrivește un pasaj din discuția cu Florin.

„Unde să te vezi? La crâșmă, acasă, la discoteci, în vacanțe, în călătorii. Ne dădeam telefoane, ne întâlneam, făceam cărți, vorbeam despre literatură.

Un loc minunat era atelierul pictorului Ion Dumitriu, lângă Biserica Amzei, unde e actualul sediu al Fundației Brătianu, la etajul 1. Un pictor minunat, gălățean de origine. Într-o lume normală n-ar fi avut nici o părere politică, ar fi stat numai cu tablourile în față. Și atunci se străduia să oprească discuțiile politice, le lăsa pe cele de politică internațională, pe cele economice, dar în clipa în care se ridica tonul pe intern, zicea Bă, dacă vreți să mai venim aici, hai să ne oprim. De ce? L-ar fi dat afară.

În rest, discutam de toate dar, cumva, cu vorbe acoperite ajungeam tot în zilele noastre, cele de atunci. Îți dau un exemplu, una dintre cele mai interesante discuții, din decembrie 1989. În jurul nostru se prăbușise Uniunea Sovietică clasică și apăruse URSS-ul de rit nou. Care s-a dovedit o eroare. Dar se schimbase. Polonia se pregătea, Cehia era gata, Ungaria nu mai vorbim, Bulgaria mișca. Unul zice e o chestie de timp, se va prăbuși Tratatul de Varșovia, nu mai avem cui exporta, pentru că ce exportăm este luat de milă, noi dăm, ei ne dau, dar valoare de întrebuințare nu are.

La ce le foloseau importurile din România? Tabelele înveleau niște hale în care nu era nimic, șinele de tren le dădeau la topit să facă altfel de oțel. Aveam 11 tone de oțel pe cap de locuitor. Unșpe tone! Cu asta se lăuda Ceaușescu. Iar oțelul ăla era obținut de Germania de Vest la preț de dumping, la cel mai mic preț, pentru a fi topit și refolosit la a fabrica mult mai ușor un oțel special.

Ce exportam? Produse alimentare. Ălea de lipseau.

Altceva? Electronică? Nu aveam ce.

Eu sunt diabetic și foloseam ace fabricate la Timișoara. Mi-e greu să îi explic astăzi unui bolnav care face injecții și nu simte nimic, să-i explic că jumătate din acele ace aveau vârful întors din tăietură. Nu erau bune de nimic. Când îl băgai sub piele pârâia.

Cum erau făcute casele? Nu te puteai încălzi în ele. Cum erau caloriferele? La futu-i pomană. Nu era nici un lucru care să funcționeze. Ce făcea posesorul de Dacie, mândria noastră națională, săptămână de săptămână? Ridica capota și începea să trebăluiască la motor și la bucșe.

Nimic nu funcționa. De ce? Poate pentru că lucram în trei schimburi. De ce nu era nimic bun, dacă tot se străduiau să le facă? Nu știu, nu știu să-ți spun.

Am o explicație, una foarte urâtă, numai bună pentru cei care laudă învățământul românesc dinainte de 1989. Era o competiție fără milă. Nu ai luat la facultate și erai băiat, erai un om pierdut. La șaibă ajungeai. Te distrugea armata, un an și patru luni și dacă ajungeai la armată doi ani, gata, erai terminat.

Cei care intrau învățau, trăgeau tare să ia bursă, terminau, mergeau la post dar nu avea nimeni nevoie de ei, planul era trasat pe cincinal, toate erau scrise, ei trebuiau doar să facă ceea ce li se ordona. Iar șeful comitetului de partid spunea „șaiba asta e bună și așa, trebuie să iasă cantitatea.

Un economist a explicat foarte bine vremurile de acum și de atunci: oamenii au 11 bani să cumpere prduse de un leu; pe vremea lui Ceaușescu aveau un leu să cumpere și de 11 bani produse. Era piața neagră în care totul se ascundea și se vindea la dublu sau la triplu. Toți cei pe care i-am întâlnit că laudă sistemul mi-au spus că fuseseră șef de depozit sau gestionar. Am condus nu știu ce.

Ăia care nu aveau astfel de poziții aveau destui bani cu care nu puteau cumpăra nimic. Și cheltuiau toți bani să facă rost de pe piața neagră ceea ce în comerț nu se găsea. Cât costa un pachet de Kent? 21 de lei. Cu cât ți-l vindeau? Cu 100 de lei. Cât costa un dolar la oficial? 14 lei. Cât era la negru? O sută de lei și trei luni de pârnaie.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.