Oravița. Motivul 2: Oravița.

Așa, ai bătut atâta amar de țară ca să faci plimbarea aia cu trenul pe care ți-au promis-o toți că va fi de neuitat. Și chiar a fost. Dacă îmi spui că îți pare rău că ai făcut-o, n-o să te cred sau am să te desconsider, pentru că nu ești sincer, nu ești, n-ai cum!

Acum, fii atent: Oravița nu este Slănic Prahova. Nu are pensiuni și nici gazde care să te cazeze. Dacă aș avea bani și fler de afacerist, aș investi într-o casă cu prăvălie care a fost cândva poștalion și aș face-o han. Casa există, am copilărit lângă ea, e o construcție superbă care necesită consolidare și un pic de secol 21. Nu mult, cât să nu-i strice flairul de alt veac. Acum nu e ceea ce ar trebui să fie.

În Oravița, oamnenii nu le au cu AirBNB, cu couchsurfing sau cu Zimmer Frei, nu și-au făcut pensiuni și n-au mai cazat la negru de pe vremea pieței de sârbi, pentru cei care au deschis mai devreme ochii și știu despre ce vorbim. Cei mai de curând n-au de unde știi, iar acolo unde se băteau bucureștenii cu moldovenii ca chiorii pentru niște blugi, țigări, ceasuri cu șapte melodii sau gumă de mestecat, până își pierdeau actele, acolo este acum o urâțenie de hală care te zgârie pe ochi, printre străzile ce coboare dealurile vechiului burg baroc.

„Cum ajungem la Caraș Severin?”, m-a întrebat recent un teleormănean oprit la Bigăr, cascada. Păi, i-am zis, „sunteți în Caraș-Severin”. S-a uitat lung: „În orașul Caraș-Severin!”. Aha. „Nu există orașul Caraș-Severin dar cred că vreți la Caransebeș”.

Ai venit să te dai cu trenul și, deși ai doar vreo două-trei opțiuni să te cazezi, eu zic să riști cumva. Nu merită să pleci așa, repede, înapoi pe același drum lung, oriunde ai vrea să ajungi. Merită, în schimb, să petreci mai mult timp în acest capăt de țară de unde ar cădea trenul de pe hartă, dacă ar mai circula, și în care oricum n-ai să mai ajungi prea curând.

Ia-ți o zi să bați orașul ăsta pe picioare sau pe bicicletă. Seara mănânci și bei. Ai unde. Dar mai întâi obosește-te bătând orașul în lung, că lat nu prea este. Nu te lăsa păcălit de Google Maps: orașul e în pantă; cei care au proiectat viitoarea canalizare a orașului n-au înțeles că există pe lumea asta forme de relief. Or fi d-ăia cu pământul e plat. În fine, om vedea la alte inundații ce și cum…

Oravița are vreo cinci-șase kilometri lungime, de la Lacul Mare până la vechiul viaduct de pe traseul primei linii ferate construite pe teritoriul actualei Românii.

Este chiar cel mai vechi pod de cale ferată de prin partea asta de Europă care, din 1918, se numește România. Viaductul a fost dat în folosință în 1854, odată cu linia ferată Oraviţa – Baziaş (care trecea prin actualul teritoriu al Serbiei). După o sută și ceva de ani de la inaugurare, constructorul austriac a trimis administrației locale din orașul Oravița, Republica Socialistă Rpmânia, o epistolă oficială prin care notifica expirarea perioadei de garanție și propunea discuții pentru lucrări de întreținere și prelungire a asigurării pentru construcție. Aici se termină filmul relației viaductului cu propriul trecut, pe care localnicii l-au păstrat în memorie drept K.u.K. St.E.G. sau Kaiserliche und Königliche Privilegierte Österreichische Staats Eisenbahn Gesellschaft (Societatea Cezaro-Crăiască Privilegiată Austriacă de Căi Ferate de Stat). Între timp, pe viaduct nu mai trece nici un tren și e posibil ca legea să nu permită nici măcar plimbarea oamenilor. Totuși, merit, pentru că persepectiva asupra Oraviței Române, cu turlele învecinate ale bisericilor ortodoxă și greco-catolică, în prim planul munților-emblemă ai orașului – Rolul, cu stânca lui ca un paznic peste văi, și Simionul (despre care vom mai vorbi, într-o altă postare). Și, dacă e seară, privind în cealaltă direcție, se lasă apusul peste pusta panonică a Banatului Sârbesc, o monotonie spartă de dealurile Vâșețului, pline de vii și cârciumi (despre care, la fel, vom povesti cu altă ocazie).

Kula și dealurile Vîrșețului, ultimele resturi de Carpați, dincolo de graniță

Dar încă nu e seara. Ia-o la pas prin orașul vechi și nu privi doar unde calci – deși e musai să fii atent. Una, pentru că cele două străzi lungi ale vechiului burg sunt prost întreținute; dar și pentru că trotuarele sunt foarte înguste la Oravița (timișorenii spun că poți recunoaște un orăvițean pentru că merge pe trotuar cu un umăr înainte; vei înțelege asta când vei urca sau coborî pe lângă Meierhof, vechiul teren de sport cu zid înalt pe care, în anii de glorie, juca echipa de fotbal Minerul; pentru microbiști: prima legitimare a lui Dorinel Munteanu).

Așa. Ce ziceam? Da! Ridică-ți peste tot privirea, la fiecare pas.

Cineva ar trebui să scrie chestoia asta pe minitrotarele Oraviței: ridică privirea!

Fațadele au ceva de spus – caută ornamentele vechi, caută micile plăcuțe memoriale care amintesc de personalități necunoscute străinilor locului (Kálmán Mihalik, compozitorul muzicii imnului secuilor, s-a născut aici, într-o casă, din întâmplare – mama era din secuime, tatăl era comerciant din Cracovia). Caută balcoanele caselor vechi, șolocatele (obloanele de lemn ros de vreme) sau însemnele forjate ale gloriei de altădată.

Trage-ți sufletul în fața ușilor vechi, ornate în armonie cu tendințele vieneze în evoluția sfârșitului de secol 18, de-a lungul veacului 19, până când, în secolul 20, orașul s-a mutat în altă țară.

Genurile arhitectonice se amestecă, aici – e baroc, e Sezession, și un pic de Jugenstil. Și asta doar la prima vedere, pentru că dacă vei intra (și vei intra) în dosul unra dintre fațade vei descoperi biedermeier sau rococo, chiar în catedrala ortodoxă a Oravițe Montane. O așezare în care bănțenii, bufenii (oltenii veniți pe la 1700) și sârbii au trăit într-o comuniune irepetabilă cu nemții, ungurii sau croații. În copilăria mea, în domul catolic din oraș slujbele se țineau în patru limbi – germană, română, maghiară și croată. Nu succesiv, nu la ore diferite, ci în aceeași liturghie. Croata s-a pierdut, între timp.

Intră în ambele. Nu trebuie să fii dus la biserică. Sunt piese de patrimoniu cultural și domină valea Oraviței Montane. alături de turnul cu aură florentin-toscană al primăriei (azi într-o cruntă degradare, ridicat în prima parte a secolului trecut după proiectele Henriettei Delavrancea pentru a da personalitate fostului Palat al Prefecturii Caraș).

În anii 70, în orașul vechi, chiar la limita lui, mai stăteau cât de cât în picioare ruinele unei sinagogi (între timp, în curte s-a instalat o comunitate penticostală).

Sursa foto: Banatul Montan

Bun. Toată lumea știe despre „Teatrul Vechi”. Este cel mai (cum spune și numele) vechi teatru de pe teritoriul actualei Românii, făcut de coloniștii austrieci pentru a nu se rupe de tot de viața culturală din inima imperiului. Au avut trupa lor de diletanți dar au avut parte și de vizita unor trupe profesioniste. Moment patriotic: Mihai Eminescu a fost aici, sufleur în trupa Pascaly. Am ânchis pauza patriotică. Nu știu dacă mai există acea cușcă a sufleurului, dar scena este acolo și se deschide către o bijuterie de sală care reproduce în miniatură fostul Burgtheater din Viena. Se lucrează din nou la renovarea ansamblului. Dar poate nu va dura o veșnicie.

Ei, acum, că ai ieșit din teatru, să știi că undeva alături va fi, la un moment dat, un muzeu de speologie. Și nu e deloc deplasat, pentru că Nera, Carașul, cele două râuri care au viață zonei, dar și afluenții mai mici și-au creat nu departe de Oravița chei spectaculoase printr-un conglomerat muntos carstic, pigmentat de peșteri spectaculoase. A, propos, peșteri, încă o chestie: orașul vechi este construit pe o boltă ce acoperă principalul curs de apă al locului, pârâul Oravița. Austriecii i-au făcut trotuare, nu pentru plimbări, ci pentru a putea fi curățat periodic. Între timp s-a colmatat albia, a crescut nivelul de plin de mizerii pentru că, deși au trecut trei sute de ani, tot pe post de canalizare a orașului curge. În anuu 80, abatorul care funcționa în centrul orașului dversa toată mizeria direct în pârâu. Speologii locali s-au încumetat, au parcurs galeriile subterane și, la un moment dat, subiectul a făcut furori chiar și în presa centrală.

Vechiul abator din centrul orașului

Și, pentru că vorbeam de muzee: muzeul farmaciei familiei Knoblauch („usturoi”, așa s-a nimerit), cel al monetăriei chezaro-crăiești și cel al culturii cărășene. Cred că mai sunt – sau sigur vor mai veni unele, dar mai e de lucru la orașul acela și sigur nu muzeele sunt prioritatea celor puțin rămași acolo, chit că, da, cel mai probabil turismul ar putea salva Oravița.

Sunt mici, toate muzeele. Intră într-o tură de o zi.

Și bine ai revenit pe străzi.

Cască ochii. Privește în sus. Ferește capul la ferestrele ieșite din flancul fațadelor – așa numitele „Schaufenster”, „șpioni” sau „bârfitoare”. Nu le vei mai întâlni în altă parte: sunt aici, sunt la Ilidia (așa zisa „America”, satul de unde s-a plecat peste ocean la începutul secolului XX și s-a venit fie bogat, fie cu o altă viziune asupra vieții) dar și la Biserica Albă și Vârșeț, în Banatul Sârbesc. Ferestrele acestea au avut, inițial, rolul de a permite proprietarilor să vadă cine bate la poartă. Treptat, după cum le spune și numele românesc de „bârfitoare”, au devenit loc de petrecut ziua pentru pensionari fără prea multă treabă – dar nu numai. De cele mai multe ori, părinții mei știau dinaintea mea ce am făcut și pe unde umblu: informația curgea din Schaufenster în Schaufenster și sigur se oprea cineva să-i spună și mamei.

E momentul pentru bijuteriile care stau să cadă. Sunt multe, două sar cumplit în ochi. Una este clădirea policlinicii. Citește-i detaliile de pe fațadă. Trage cu ochiul prin poarta încuiată. Este un mic palat. Un palat trist. La fel ca și cel de vis-a-vis, unde, vezi?, din balconul care se va prăbuși cândva a crescut un copac.

Când au venit aici, la Oravița, din inima imperiului, austriecii și-au adus și obiceiurile. Am vorbit deja despre teatru. La fel, au găsit de cuvință să se asocieze în(tr-un fel de) loje, cluburi de breslași, de bărbați ai burgului, Loja Kosmos de rit egiptean vechi, şi Loja Glück Auf! (Noroc bun!), de rit scoţian.

Printre multele însemne de pe fațadele Oraviței se ascund și indicii masonice. Muzeul masoneriei este în teatrul vechi – dacă nu e șantier.

Treptele. Ai văzut câte străzi sunt în trepte? Multe.

Dacă te ține sufletul, dacă mai poți respira, ia-o pe Ciclovei în sus, dar nu pe drumul de mașini ci pe treptele ce urcă până la cimitirul romano-catolic. Te vei simți ce-ntr-un film de Dan Pița sau Mircea Veroiu, înainte de a ajunge în maiestuosul colț de eternitate al vechii burghezii montane.

Ciclovei nu e singura stradă abruptă. Dacă te îndepărtezi puțin de „principală” vei descoperi alte străduțe superbe care urcă dealurile. Ia, de exemplu, Valea Aurului. Îi spune așa pentru că se ține fix pe deasupra vechii galerii principale a minei de aur. Filonul nu este epuziat. Case vechi, generații succesive, proprietari succesivi, oameni care au crescut împreună, oameni care nu se mai cunosc. Timpul le-a amestecat într-o devălmășie pe care nici el nu o mai înțelege și pe care doar el o mai poate descurca.

Oravița mustește de povești dar acestea sunt, cumva, păstrate în familii, diluate acolo până la dispariție. Fiecare casă păstrează amintirile sale, generații care au venit de departe și care, dacă nu au plecat mai degrabă sau mai târziu înapoi, s-au stins aici, lăsând în urmă acest amestec intercultural, etichetă a locului.

Nu a stat nimeni să le strângă, să le salveze. Sporadicele tentative nu au avut anvergură antropologică reală, nici sociologic nu s-a pornit la strângerea documentelor orale. Nu ține de obiceiurile acestei țări să își conserve memoria. România are mai degrabă o pasiune pentru buldozere.

Doar istoricul Smaranda Vultur și echipele sale au mai stat de vorbă cu puținii supraviețitori ai deportărilor în URSS, la Donbas. Iar amintirea Rusaliilor din 1951, când au fost duși cu forța în Bărăgan (fără disernământ, să iasă la număr conform comenzii de la partid și de la Kremlin, de-a valma țărani sau dascăli, germani sau români, bărbați sau femei, oamenii relevanți ai Văii Carașului, pentru a-i distruge lumea), amintirea acelei drame a dezrădcinării mai trăiește prin efortul unuia dintre supraviețutiori, Cornelia Fetea. Prezentul nu mai are nici o legătură cu aceste două episoade dureroase de la care nici măcar n-a trecut un veac întreg.

Prezentul nu mai are de fapt multă legătură cu trecutul. Iar cartea scrisă în germană de Bianca Barbu despre limba germană vorbită aici, vreme de vreo trei secole, este chiar un miracol.

În subsolul acestei ruine s-a fotografiat, până spre mijlocul anilor 70, toată Oravița. Casa nu a fost salvată. Din păcate, nici fotografiile de atunci.
Nici din arhivele altor fotografi ai orașului nu sunt multe imagini păstrate.

Prietene, zău, ai făcut bine că ai rămas și a doua zi aici.

Îți mai rămâne, la sfârșitul zilei, doar să urci pe „vaiantă”, pe ruta ocolitoare construită pentru transporturile grele către o măgăoaie energetică inutilă și care astăzi nu mai există, Crivina, cimitir al multor tinereți orăvițene. Poți lua o mașină sau poți să te mai plimbi, puțini, să urci pe Rij spre Kreuzwiese, și apoi mai faci câțiva pași până dai de cazemata de la poalele Tâlvei Mici.

Este, acolo, un dâmb care-ți oferă panorama vechiului burg – o imagine fără răni, fără ruine, fără dureri. Oravița și, în zare, Valea Carașului, până unde Nera se varsă în Dunăre, dincolo, la Biserica Albă din altă lume de care ne desparte granița aia, nefirească ca toate granițele lumii, pe care Trianonul a tras-o, cândva.

Pentru toată povestea Oraviței nu-ți ajunge o zi. Mai trist e că-s prea puțini care mai știu să o spună. Iar tu, acum, după această zi aici, ești ca turistul care merge să vadă ACUM Cuba, pentru că mâine… Sau ca la Pompei. Doar că pentru cenușă, aici, de vină nu este vulcanul, ci omul.

Să nu pleci, îți spun. Ai bătut atâta drum până aici, stai să mai vezi!

6 gânduri despre “Oravița. Motivul 2: Oravița.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.