(+/-) Zece motive pentru care Oravița…



Nu știu acum dacă sunt zece, mai multe sau mai puține. Ca-n „Zece lucruri pe care aș fi vrut să le știu înainte de începe călătoria în Laos”, „Zece fotografii care te vor convinge să vizitezi Wroclaw” sau „13 cele mai frumoase locuri pe care nu le știai înainte să ajungi în Țara Bascilor”. Dar sunt destule motive pentru care, cât timp Oravița mai trăiește, merită vizitată. Pentru unele, chiar și după.

Oravița. Mai mult decât o poveste. Mai mult o poveste. Povestea sa. O lume îngenunchiată de propriul potențial (câh, „potențial” ăsta de largă circulație nu înseamnă mai deloc ceea ce i se atribuie).

Merită să vezi lumea aia, a Banatului Montan, din jurul Oraviței. Pe bune: pentreu cei mai mulți e o mare taină. E greu de ajuns acolo, e și mai greu de răzbătut acolo, pentru că Oravița, în sine, nu-ți oferă o infrastructură pe măsura ofertelor pe care le propune. Pentru unele, omul nu are nici un merit. Pentru altele da.

Ultima sută de ani pare să fi trecut, însă, degeaba pe lângă vechiul burg baroc. Administrațiile succesive l-au lăsat (sau chiar ajutat) să îmbătrânească. S-a plecat de acolo, în valuri. De venit înapoi nu a prea venit nimeni. Iar dintre cei care s-au încumetat, în vremea din urmă, nu mulți au înțeles locul sau, mai mult, l-au sufocat.

OK, am făcut acest preambul lunguț și oarecum inutil. Oameni faini de acasă se vor supăra, probabil. Pentru că așa facem noi: ne fălim cu Oravița și ne spălăm rufele murdare acasă. Dar acasă nu se mai spală nimic. Mai mult se strică, se prăbușește, se ignoră, se rupe. Și li se rupe.

Ar trebui să fie un text scurt cu șapta, zece sau cât-or-mai-fi motive.

Nu va fi.

Poate, la final, va avea și o variantă scurtă, tehnic-turistică.


Motivul 1. Plimbarea cu trenul pe ruta Oravița – Anina

Foto: Grigore Palade

Linia asta ferată este cumva coloana vertebrală a comunității, la Oravița. Ai retezat-o, locul dispare. Legătura asta e cumva perversă: existența trenului istoric îi domină pe oamenii locului într-un mod pe care n-au știut să îl exprime. Calea ferată nu traversează orașul, așa cum trece trenul de Rodna Veche de vreo 13 ori peste drumul principal din Sângeorz Băi și trage țignal la fiecare intersecție. Dimpotrivă, e destul de departe de vatra locului.

Orăvițenii se mândresc cu linia asta ferată. O laudă în fel și chip. Matematic, în primul rând. În kilometri, în ani, în pâini bune mâncate în uniforma de ceferist.

Hai să lăsăm deoparte clișeele comerciale „cea mai veche linie ferată montană”, „Semmeringul bănățean” (pe bune, fără google, știți ce e Semmeringbahn?) sau „prima gară din țară” și să nici nu ne gândim neapărat la cifrele (impresionante, de altfel) ce mărturisesc performanțele tehnice ale epocii în care Oravița a trăit într-o altă țară.

Un singur tren mai circulă pe aici – cel pentru care turiștii au și bătut drumul prost și interminabil până în Banatul Montan.

Experiența o trăiești după ce trenul lasă în urmă bălariile din spatele gării Oravița, după ce ai admirat vagoane arse și hale prăbușite din fuga trenului (mă rog, e un fel de-a spune „fugă” pentru un tren care face 33 de kilometri în vreo două ore; e atât de domoală scurgerea mașinăriei că nici vulpea nu se sperie ci așteaptă cuminte cu botul scos dintre tufe să treacă trenul iar caii sălbăticiți care aleargă pe dealurile Oraviței și munții Aninei îl ignoră complet).

Povestea pe care o va lua cu sine vizitatorul începe abia după întâlnirea cu primele curbe, acolo unde natura care coboară peste tren și călător cu fiecare frunză din fiecare creangă crescută în voia ei, nederanjată de om, pentru că cele două întâlniri zilnice cu trenul, una la dus, cealaltă la întors, sunt, mai degrabă, șuete amicale decât poluare umană.

E spectacolul viaductelor încovoiate (în limbajul constructorilor feroviari li se spune lucrări de artă și chiar sunt) sub care, la zeci de metri, din nou, natura își vede de mersul ei, nestingherită, pentru că singura urmă a omului, aici, e dansul rătacit al vreunei pungi de plastic aduse din vale sau petul aruncat din goana trenului de câte un neterminat pe care nu l-a durut să-l aducă plin dar care obosește dacă îl duce înapoi gol.

Sunt copacii trăzniți din poienele arse de soare, unii dintre ei ambiționându’se să dea o viață noua chiar din trunchiul ars.

Mai sunt pereții pietroși, plini de calcar, pe care muncitorii austrieci și italieni s-au încăpățânat să-i sape până au făcut loc mașinăriei cu aburi în fața cărora, spune legenda, sătenii au ieșit cu căruțe cu fân, să-i dea să mănânce, să fie siguri că ajunge la Anina.

Și sunt tunelele care te învață să înțelegi lumina și drumul ei prin beznă, nu înainte de a te învăța să atingi, timid, mâna pe care, la lumina zilei, nu prea ai avea curajul să o atingi.

Plimbarea de la Oravița la Anina și-ndărăt durează, cu escala de la capăt cu tot, vreo cinci ore. Mult, poate, pentru răbdarea din secolul 21. Dacă s-ar investi niște creativitate, cu siguranță ar părea prea scurt.

Dar: ceea ce vezi la dus nu este același peisaj ca la întors; schimbând direcția de mers, natura se schimbă și ea, curba scurtă la urcare devine lungă la coborâre, nici măcar câinele cantonierului nu mai este același, la dus și la întors. Apoi, lumina din miezul zilei e alta decât cea din orele după amiezii. Starea din care privești în jur nu mai e aceeași, astfel că și gândurile sunt altele.

În fiecare an, decizii ministeriale vin să vânture fantoma sfârșitului căii ferate Oravița – Anina. O dată pe an, heirupist, lumea (presă, autoriăți locale, politicieni) plânge, vaită, declamă demagogic și vânează puncte electorale. Niciodată, în acești din urmă ani, nu s-a mobilizat cineva pe plan local să gândească o strategie coerentă, care să pună capăt provizoratului și să dea acestei frumuseți a civilizației europene o certitudine și expunerea pe care o merită.

Prima jumătate a lui 2020 a trecut pe nesimțite, cu pandemia. În scurt timp vine decembrie, se schimbă mersul trenurilor iar garnitura asta cu două vagoane ce plimbă puținii români care știu să ajungă aici va dispărea din grila CFR. Într-o bună zi nu va mai conta nici o lamentație. Se va închide, că cine are nevoie de patrimoniu? Se va închide și, odată cu ea, se va rupe șira spinării Oraviței.

Motivul doi este aici.

3 gânduri despre “(+/-) Zece motive pentru care Oravița…

  1. UN ADEVARAT UNICAT.DAR MAI ESTE UNUL LA INTRAREA IN ORAVITZA DINSPRE BOZOVICI PE PANTA DIN DREAPTA MASINA URCA FARA MOTOR(MULTI ORAVITENI NU STIU ,NU ESTE ILUZIE PANTA URCA-VERIFICATI CU NIVELA CU BULA)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.