Decembrie 1989. Noaptea aceea lungă.

Noaptea aceea, cam pe la ora asta, acum 28 de ani plus minus câteva minute. Peronul rece și fără orizont al gării din Filiași, un bec pe un stâlp, lumină rece, un neon la fel de albastru-geros deasupra ușii dinspre sala închisă sau pustie, umedă și rece de așteptare. De așteptare. Așteptare. Așteptare…

Așteptarea mereu întârziatului tren spre Timișoara. Azi mai mult ca oricând. Parcă… Azi, mai grea ca oricând.

Trenurile fac cruce pe peronul din Filiași, noaptea. București – Timișoara, Timișoara – București, Cluj – București, București – Cluj, niciunde – nicăieri. Mereu, dar ca acum niciodată.

Ore lungi în mantaua aia de probabil viitor inginer miner, caftanul ros, lung, negru, cu nasturi aurii cu efigia unei meserii de dat cu ciocanul, două ciocane încrucișate. Cruce de ciocane, cruce de drum, intersecție de căi ferate, intersecții de trenuri, intersecții de vremuri – trenul special plin cu muncitori bucureșteni întorși (deja) de la Timișoara unde nici măcar nu ajunsese de-adevăratelea. Oameni la geamuri cu mâna întinsă spre peron „luați, măi copii, luați, pâine de Timișoara, pâine de libertate”.

Copiii ăia, atunci, pe peron eram Bobi Boeangiu, Sorin Crianga, cred că și Radu Balmez și Adi Diaconescu, plus câțiva colegi de la Moldova Nouă (sau/și Veche). Nu-i știu pe cei din urmă dar cu excepția lui Bobi, care a vrut să ajungă în Alaska (pe jos, înot, mai știu și eu cum?), toți ceilalți am sfârșit ingineri neterminați și am ales alte începuturi. Ba, cred că și Adi a fost curajos până la capăt.

Noaptea aia.

Pentru cei care au deschis mai târziu, nu existau telefoane mobile. Și nici să suni de pe peronul vreunei gări, de la telefonul public (mă iertați, căutați pe google) nu era prea comod. Trebuia o poștă cu cabină telefonică (program 8-20, or, de-acum era deja spre două noaptea într-o gară dintr-un târg prăfuit pe undeva prin inima Republicii Oltenia), o coadă, o centralistă (vom povesti cu altă ocazie), o întreagă industrie se punea în mișcare să suni acasă și să le spui părinților că ai nevoie de bani, că ai luat zece la examenul de mineralogie (FAKE NEWS!), sau unde ești prin țara care tocmai luase foc. Din fericire.

Noaptea aceea lungă.

Câteva ore mai devreme îl ascultaserăm pe NC Munteanu. N-am apucat să-l cunosc personal deși am ajuns în anturajul lui. N-am apucat să-i mulțumesc. Îl ascultaserăm ani de zile iar în seara aceea, cu câteva ore mai devreme, îi devoram vorbele cu urechea lipită de șubredele aparatele de radio (atunci, în acele ore, am devenit, cred, călugărul acestei religii herțiene, apostolul radioului), cu ochii holbați, din dosul perdelelor, la patrulele de milițieni și gărzi patriotice plimbându-se ostentativ pe străzile Văii Jiului. Ne trimiseseră acasă, să nu ne vină vreo idee staudențească în minicampusul ăla din Dealul Institutului. Să nu inflamăm ortacii despre care se știa, din 1977, că nu-s greu de încins. Așa că am plecat.

Știam spre ce mergem, știam de ce mergem. Doar îl ascultaserăm pe NC Munteanu și pe Emil Hurezeanu (dankeschön, Don Emilio), câteva ore mai devreme.

Și, apoi, câteva ore mai târziu, aveam să aflăm de la martori oculari cum sunaseră șinele de tren lovite ritmic de ciocanele muncitorilor de la UMT ieșiți să aștepte gărzile patriotice trimise de la București. Vibra linia ferată de la Pădurea Verde până la Lugoj, oamenii știau exact ce fac, știau ce vor, știau că nu se pot baza decât pe ei.

Orașul era liber și stăpân pe sine în libertatea câștigată. Nimeni nu i-ar fi sărit în ajutor, la o adică. Era pe cont propriu.

În acea dimineață, nouă, veniți de la Petroșani, nu ne mai rămăsese mare lucru de făcut. Puteam să ducem evanghelia eliberării mai departe, să propăvăduim vestea prin alte orașe, din ce în ce mai mici, din Banat: se poate, fraților, se poate și fără!

Dracu’ auzise pe-atunci de Florin Iaru. Nimeni nu ne-nvățase poezia din afara coperților manualelor (de Dinescu știam de la Iris, de Nichita de la Tudor Vornicu și Nicu Alifantis). Florin era deja în stradă. Și Niki Dide, și Dan Iosif, și alții, și alții. Dacă ei, la București, nu ar fi ieșit în noaptea aia, dacă voi, Florine, ați fi lăsat Timișoara singură, toată povestea asta n-ar fi existat iar Timișoara era o pagină din manualele altora de istorie sau, mai rău, o notă de subsol la capitolul dedicat Cernobîlului.

Azi dimineață, 28 de ani mai târziu, era soare. Și un pic mai cald decât te aștepți, în decembrie. Am văzut și o coadă la o măcelărie, oameni stând în stradă să le vină rândul să cumpere. Mi-am amintit că o oligarhie coruptă, flancată de idioți utili, conduce aceeași țară. Și l-am revăzut pe Dani Bolboceanu mergând contra valului de noi entuziasmați, pe la prânzul lui 22 decembrie, mult după ora 12:08. „E o mascaradă!”, îmi zice, de pe trotuarul îngust al bătrânului burg baroc. Ar fi trebuit să ne dea de băut, de ziua lui – dar, pesemne, i se păruse că prea ne-am îmbătat cu apă rece…

Probabil că suntem încă mahmuri. Eu sunt mic. Suntem mici. Dar în pluribus unum. Și nu doar atunci. Ci și astăzi. Libertatea nu e ca hepatita aia pe care dacă ai făcut-o o dată o ai pentru totdeauna.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.