Momentul acela în care copilul își ia viața în propriile mâini

Pe dirijorul Vladimir Jurowski, cel care va conduce London Philharmonic Orchestra la Œdipe-ul în deschiderea ediției 2017 a ‪#‎FestivalEnescu‬, îl cheamă, de fapt, Vladimir Mihailovici Iurovski (Юровский, nu Журовский). Pe tatăl lui îl chema Mihail Vladimirovici Iurovski. Iar pe bunicul lui îl chema Vladimir Mihailovici Iurovski.

Nu e lipsă de imaginație. Așa se poartă, la ruși: să te lauzi cu tatăl tău. Mai ales când ai și de ce să o faci.

Trei generații de muzicieni geniali. Bunicul, compozitor de muzică de film, a cântat, asemeni lui George Enescu, pe front militarilor. Tatăl, dirijor, a fost prietenul cel mai bun al lui Șostakovici. Cel de-al treilea conduce muzical filarmonica londoneză, unde dirijează, între altele, Enescu.
 

Sunt, toți trei, secvențe ale acelui filon aristocratic rus care a rezistat sufocantului secol de bolșevism și stalinism. Și continuă să manifeste adversitate față de abuzurile patronate de la Kremlin.
 

Chiar în această primăvară, tânărul Vladimir a decis să critice public „atmosfera tot mai agresivă și intolerantă față de cei ce gândesc altfel” în Rusia tizului său Vladimir Putin, unde dogmele și sistemul comandat de gândire au ajuns „să amintească de curtea medievală a Marelui Inchizitor (…), de anti-cosmopolitismul de partid și de stat (…) sau, Doamne ferește, de atrocitățile Statului Islamic”. Scrisoarea întreagă este aici.
 

Sursa                                           

Calități de care ar putea/trebui să aibă nevoie un viitor director artistic al George Enescu Festival: admirație pentru marele compozitor, deschidere spre marile scene și artiștii esențiali ai momentului, renume internațional și, nu în ultimul rând, nervi tari pentru a înfrunta un sistem șubred, aflat în mâinile unor personaje nu întotdeauna benefice societății.

––––-


Sunt convins că încredințarea directă lui Ioan Holender a direcțiunii Festivalului, acum un deceniu și jumătate, a fost cea mai fericită alegere posibilă. Avem muzica secolului XX, de care multă lume se teme, alături de marile comori ale clasicului, romanticului sau barocului. Avem nume impresionante, crema concertisticii contemporane nouă. Avem săli pline și ecouri nemaipomenite.

Nu sunt eu cel ce măsoară anvergura la care a ajuns cel mai minunat eveniment muzical al României, eu doar răsfoiesc din când în când presa culturală străină și inima aia, care mi-o mai ia razna uneori, se liniștește de bucurie când vede că se poate scrie și frumos despre țara de unde vin.

Dar nu sunt neapărat convins că după Ioan Holender nu mai e loc de inspirație și e musai nevoie de un concurs, cu proiecte, cu dizertație, cu dosar, cu biografii, cu referințe și numere de telefon ale unor persoane care să ne laude că am muncit bine pe unde am muncit.

În fond, dirijorul de care Holender se teme că va fi – odată instalat director artistic al Festivalului – mai degrabă interesat de aranjarea propriilor ploi este cel mult la fel de om și, deci, la fel de supus greșelii, ca oricine altcineva.

Iar pe reversul acestei medalii o văd cam așa: bine, Iurovski (poate și Zubin Mehta, și el tot dirijor, nu-i așa?) ar fi interesat să aducă pe scena Festivalului Enescu partide muzicale pe care și-ar dori să le dirijeze. Bine. Dar cât de puțin și-ar mai putea dori pentru propriul viitor un personaj care este deja dirijor principal la London Symphony Orchestra și la Svetlanov-ul moscovit? Ambițiile proprii, aspirația personală, se constituie, cred, într-un fericit motor pentru asocierea Iurovski – Festivalul Enescu. 

În orice caz, Iurovski nu va conduce de unul singur festivalul. Un festival care, să ne bucurăm, zic, nici măcar nu mai este unul eminamente al nostru, românesc, ci devine, încetul cu încetul, patrimoniu universal. Un dar pe care, în sfârșit, după multă vreme, România îl face omenirii. Să ne bucurăm, igitur!


Cât despre Ioan Holender, Emil Hurezeanu spunea că nu-i poartă grija în legătură cu ce va face de acum înainte, cât, mai degrabă, „ne port nouă de grijă pentru ce vom face fără Ioan Holender“. Ei, bine, am eu un răspuns: îl vom iubi mai departe pentru darurile sale minunate. Și ne vom mândri cu domnia sa – chiar dacă, în afara faptului că-i suntem întâmplător conaționali, nu avem nici un merit pentru ce a reușit să realizeze într-o excepțională carieră în care nu a fost doar un desăvârșit manager cultural ci de-a dreptul creator de cultură, cot la cot cu toți marii artiști pe care i-a urcat pe scenă.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.