Ceva amplu, tovarăși!

Secretarul de partid veni, într-o după amiază cald-prăfuită de septembrie, să le vorbească dascălilor despre importanța întâmpinării elogioase a celui de-al XIV-lea Congres al Partidului.

Săracul tovărășel, bietul om, nu cred că era prea dus la biserică, altfel nu-l răstigneau pe altarul educației politice în îndepărtata Vale a Carașului ci îi dădeau o funcție pe lângă un furnizor de ceva, orice, acolo. Dar n-a fost să fie. A venit să le ceară profesorilor să organizeze o punere-n scenă artistică pentru o ediție specială a Cântării României, dedicată apropiatei realegeri a Tovarășului.

– Știți, i s-a spus, noi am pregătit deja un cor de cameră.
– Ce cameră, tovarăși? Ce cameră? Avem nevoie de ceva mare, ceva amplu (moment în care și-a însoțit articularea cuvântului bisilabic cu o arcuire circular atotcuprinzătoare a brațelor). O scenă întreagă, tovarăși, nu o cameră.

Nu știu cât de mult a urcat între timp în ierarhia baronatelor post-decembriste personajul din eșalonul inferior al partidului ceaușist dar mi-am adus aminte de el în timpul celei de-a treia seri de concerte de cameră susținute pe scena Ateneului Român în cadrul Festivalului Enescu. Două viori, o violă și un violoncel, cu un al doilea violoncel pe post de special guest star. Belcea Quartet – devenit în mod excepțional cvintet în partea a doua a recitalului susținut marți după amiază – a umplut scena Ateneului, a umplut sala și sufletele tuturor celor care au asistat la concert. Și, pentru că au fost momente în care sala a încremenit, fără timp, fără spațiu, deopotrivă cu pauzele din partituri, imposibil ca ecoul muzicilor să n-o fi pornit, la ceasul serii, prin oraș, spre casele câtorva sute de bucureșteni minunați ieșiți zâmbind din clopotul magic al Filarmonicii, acolo unde nimic din meschinăriile cotidianului nu pătrunde. Un tratament recomandat în doze zilnice, dacă se poate.
Nu va fi zilnic, e drept, Cvartetul Belcea, să fascineze cu un Beethoven risipindu-și în partitură întreaga imaginație și interpretat ca și cum ar fi un film de Tarantino. Cei patru instrumentiști păreau, de fapt, unul singur. Aceeași respirație, un simultan de pulsuri, un monolog la 16 coarde, ca și cum un singur creier ar fi dat ordin tuturor degetelor – și nici atunci nu ar fi existat garanția sincronizării perfecte. O sincronizare devenită și mai remarcabilă în partea a doua, când celor patru – Corina Belcea, Axel Schacher, Krzysztof Choryelski și Antoin Leferlin – li s-a alăturat violoncelistul Valentin Erben, și când jucăușului, pe alocuri chiar delirantului opus 131 pentru coarde numărul 14 al lui Beethoven (poate fi ascultat aici, într-o înregistrare selectă, din 1971) i-a urmat maiestuosul cvintet opus 163 compus aproape de sfârșitul vieții de Schubert.
Solemnitatea monarhică și interpretarea rafinată a așternut liniștea peste sală și a înfiorat asistența, scurtele pauze din partitură tăind respirația ca-nainte saltului fără plasă, ca-n timpul acrobației cele de pe urmă. Strălucirea când exuberantă, când suavă a compoziției a fost perfect pusă în valoare de interpretarea imaculată, cei cinci muzicieni reușind să vrăjească publicul pe care, parcă, l-a avut, timp de două ceasuri, alături, pe scenă, parte a unei povești de camarderie intimă. O complicitate pe care spectatorii prezenți la Ateneu marți spre sfârșitul după-amiezii și-a asumat-o, luând de la Corina Belcea și colegii ei de scenă taina marilor muzicieni pentru a o duce cu ei prin oraș, mai departe, ca pe lumina din noaptea învierii.
PS: Dragă Oravița, să știi că mina de aur nu s-a închis de tot
PPS: un prieten care se pricepe cu adevărat la muzică (dacă nu mă credeți, citiți aici) și alături de care am intrat în culisele Ateneului, să felicităm protagonista și să-i furăm acest autograf, după concertul din 1 septembrie, mi-a spus același lucru pe care mi l-a spus, câteva ore mai târziu, și mama, care o ascultase cântând la Teatrul Vechi din Oravița noastră comună – fata aceea, pe care mi-am adus aminte că o știu dintr-o copilărie petrecută împreună, zi de vară până-n seară, pe ștrandul din Ciclova, fata aceea al cărui nume a devenit patrimoniu muzical universal prin cvartetul omonim, unul dintre cele mai bune din lume, este de o modestie descumpănitor de frumoasă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.