Cum s-o spune în refugianeză „Beograd, mon amour”?

Ministerul de Externe de la București dă asigurări că nici un român nu a fost implicat în povestea cu cei 70 de asiatici sufocați în remorca unui camion abandonat pe o autostradă din Austria. Ce ne-am liniștit. Putem dormi în pace, de-acum înainte. Ne-am făcut datoria față de criza refugiaților.: nu am făcut nici un rău. A nu face nici un rău e tot o facere de bine, nu?

„‘ajde, pokreti kolu!”, îmi zice milițianul și se suie într-unul dintre taxiurile printre care am parcat ilegal, la marginea parcului din fața autogării belgrădene. Mă mai învârt puțin, prefăcându-mă că nu-mi găsesc drumul spre portiera șoferului. Unde-oi fi lăsat-o? Cristiana mă întreabă dacă e sau nu cazul să îi dea unui prichindel ultimii dinari rămași prin portofel. Cădem de acord că nu de bani duc neapărat lipsă oamenii ăștia. Au plecat din calea războiului. Dacă fugeau de sărăcie ar fi fost pe drumuri cu mulți ani mai devreme.

Poate că sunt săraci dar par cât de cât demni. Mă rog, cât de demn mai poți fi când ai lăsat o viață în urmă, satul, țara, continentul, și ai ajuns să dormi într-un cort, în ceea ce niciodată nu s-a putut numi cu adevărat „parcul din spatele gării centrale” a Belgradului.

Istoria recentă a văzut destule întâmplări, pe aici. De o parte și de alta a podului Zemun și-au întins corturi sârbii fugiți, în prima jumătate a anilor 90, din calea înțelegerilor politice din care lipseau tocmai viețile oamenilor. Acum fix 20 de ani, aici debarcau refugiații din Krajina, republica sârbă instituită destul de brutal în Croația în 1991, sub înaltul patronaj al președintelui iugoslav Slobodan Miloșevici, și desființată la fel de brutal în august 1995, cu binecuvântarea oferită președintelui croat Franjo Tudjman de nimeni altul decât același Slobodan Miloșevici. Pentru că marile puteri se plictisiseră să mai joace șah pe harta țăndări a Iugoslaviei și le ordonaseră principalilor actori să facă într-un fel – oricare ar fi acela – pace. Și pace i-a rămas numele. Deși era orice, doar pace nu. Nici azi nu e.

Azi, când se împlinesc fix 20 de ani de când, coborând din remorcile ruginite ale tractorașelor lor obosite în care și-au înghesuit ce le-a mai rămas din fosta lor viață, refugiații sârbi și-au instalat cocioabele improvizate din cartoane și folii de plastic sub podurile din spatele gării belgrădene. Tot un sfârșit prăfuit de august este, în 2015, ca și atunci, în 1995. Eu, cel puțin, nu îmi amintesc iarbă printre aleile acelui parc pretențios numit Bristol, după cum îi spune și hotelului împăiănjenit din dreptul autogării vecine cu gara Belgradului. Am stat cândva în acel hotel cu iz de escală pentru refugiați. Nu eram refugiat, venisem cu treburi de reporter cu buget redus (colegii de la La Vanguardia, cu care am împărțit atunci subiectul, săteau la cinci stele, în hotelul Moskva, în foarte de altfel apropiatul buric al târgului). Mulți dintre cei care și-au căutat, în trecut, drumul dinspre România către o lume mai bună, în Vest, au dormit măcar o noapte într-una din camerele acelui hotel cu aer de sanatoriu într-o stațiune maritimă britanică din alt veac. La fel cum, acum douăzeci de ani, la începutul lui august, mă trezisem în holul Hotelului Central din Zagreb (tot într-o piață de gară centrală, de altfel) cu un personaj dubios întrebându-mă dacă vreau să plec cu el dimineața, la șase dimineața, către Trieste, microbuzul e cel albastru. Divaghez, știu…

Îndărăt în parcurile de lângă gara belgrădeană. Printre acele alei nu crește nici acum, 20 de ani mai târziu, iarbă. Au răsărit, însă, din nou corturi. Iar sârbii, poporul european care își aduce cel mai bine aminte de ce înseamnă să te sperii de bombe, să îți treacă pragul casei un război, i-au primit cu simpatie pe kurzii și sirienii fugiți de războiul care le-a devastat viețile. Au ieșit din cafenele lor, au coborât prin Zeleni Venac pe lângă prăvăliile din care odinioară te amețeau aromele de cafele proaspăt măcinate și s-au oprit să socializeze cu oaspeții lor nepoftiți, unii creștini, alții musulmani, da, inclusiv cu musulmanii cu care s-au bătut pentru că le-au fărămițat țara au stat de vorbă fără nici un pic de resentiment. S-au așezat lângă ei pe bancă, le-au adus o pătură, le-au adus un ceai cald, o cafea, o vorbă bună, o jucărie, o pijămăluță curată, pentru că ăia mici, mici de tot, cu ochii maaaaari, au mai prins câteva kilograme și niște centimentri de când au fost luați în cârcă și mutați dintr-o țară într-alta, din barcă în cort, apoi în tren și iar în cort, în autobuz și iar în cort – și hăinuțele le-au rămas mici.

M-am uitat împrejur, m-am gândit la Oceanicii mei și i-am spus Cristianei că, cine știe, poate unul dintre oamenii ăștia e tatăl care, când am parcat dubița noastră plină cu nouă hăndrălăi albi la ten la vreun kilometru de cocioaba lui de pe malul drept al Eufratului, la Ar Raqqa, și-a trimis fetița cu o tavă plină cu 12 pahare și un ceainic plin să ne ureze bun venit și să se asigure că nu ne lipsește nimic din acel minim necesar vieții.

––

A pus pe masa casieriței două sticle de apă și ceva biscuiți. Femeia marchează și bagă lucrurile în pungă. Bărbatul fuge îndărăt printre rafturi și mai aduce un pachet de ceva. „Halo, decko, băiete, hai că stă lumea la coadă!”. Băiatul n-are grija ei, oricum n-o înțelege. Se duce iarăși înapoi, printre rafturi, și mai ia ceva. Casa e deschisă, casierița se enervează. „Fată, spune-i să plătească odată”, se repede casierița la una dintre colegele ei care aranjează peturi cu iaurt în vitrina frigorifică. Nu mai e cazul. Bărbatul, „decko”, băiatul scoate din buzunar un teanc de bancnote de 50 de euro. Vreo 10, îndoite la mijloc. Îi întinde una. „Nu-ți iau euro. Du-te la casa de schimb și vino înapoi”. În Serbia poți plăti oriunde cu euro. Unora dintre comercianți le și convine. Bagă bancnota în buzunar, îți dau rest la un curs de schimb avantajos și mai și ocolesc fiscul. În cazul dat nu merge. Suntem într-un Shop & Go, magazinul de colț de bloc al lanțului Maxi, echivalentul sârbesc al românescului Mega Image. „De ce nu-l lasă pe bietul om să plătească cu euro?”, mă-ntreabă Cristiana. Pentru că e o casă de schimb imediat după colț și are niște reguli. Și pentru că sârboaica de la casă e întâi de toate sârboaică. Și, deci, a dracului. Așa-s sârboaicele. Rele. Dar au suflet mare, în dosul fațadei aspre. Așa le-a învățat viața. Bărbații le-au fost de prea multe ori plecați la război, așa că au avut de dus tot greul gospodăriilor. Sunt șefe. Fac regulile, chiar dacă sârbilor le place să se creadă cocoși. Ah, tu, Kusturica, ah, tu, Ivo Andrici, ah, voi, Bora Cosic, Dubravka Ugresic și toți ceilalți naratori ex-iugoslavi…

Sunt două părculețe, acolo, în spatele gării, în care, o dată la două decenii, cresc corturi. Unul se învecinează cu facultatea de economie, din care ieșeau mereu sârboaice tinere și frumoase, pe care azi n-ai nici o șansă să le mai vezi, de atâtea cortulețe și grupuri de refugiați. Nu li se spune refugiați, explica, deunăzi, France Presse, într-o depeșă tehnică. Refugiat nu mai este un cuvânt de uz comun, sensul lui a fost confiscat de legislație și a devenit statut. Iar statutul nu crește, așa, pe stradă. Devii refugiat când decide legiuitorul. Sunt migranți. De fapt, imigranți. Migranți sunt conaționalii noștri care se instalează la Dortmund sau Duisburg în blocuri nelocuite aflate în proprietatea unor respectabili oameni de afaceri ex-iugoslavi. Sunt migranți pentru că se mută în interiorul unei zone comune de cetățenie. Aceștia sunt imigranți. Ilegali. Dar nu suntem cu toții niște imigranți? Nu am migrat cu toții din Africa? Sau din grădina paradisului? Nu am călătorit cu toții peste granițe imaginare sau inexistente la acea vreme, și ne-am așezat unde ne-a fost bine? Nu am fost cu toții, cândva, ilegali? Nu am comis o ilegalitate când am fugit peste granița de stat păzită de străjerii patriei lui Ceaușescu? Nu ne-am așezat ilegal în America, de la 1492 în valuri? Nu am ajuns pe Ellis Island fără să știm dacă avem sau nu voie în America, așteptând, ilegal, să fim triați și acceptați acolo, înainte de primul război mondial sau între ele? Și nu am parcat chiar eu ilegal, acum câteva minute?

Cel de-al doilea părculeț din spatele gării se învecinează cu autogara. Coșurile de gunoi sunt pline, nu pare să fi venit cineva să le golească, de ceva vreme. Pungile de plastic dansează în boarea serii târzii de august. E plăcut afară, acum, că adie vântul dinspre vărsarea Savei în Dunăre peste oraș și peste cele două parcuri. Belgrădenii și-ai scos câinii la plimbare. Vin aici și îi lasă să se joace cu prichindeii fără de țară. Râd. Prichindeii, nu câinii. Câinilor le plac copiii. Micile bucurii ale vieții – să-ți vezi copilul râzând și să respiri ușurat că-l poți lăsa se se joace fără teama că, uite-acuș, trage cineva cu Kalașnikovul sau cade, de nici nu știi unde, un obuz. Belgradul a trăit acest film acum 16 ani, când americanii și aliații au bombardat „chirurgical” televiziunea publică, ministerul apărării, rafinăria din Pancevo, afacerile fiului dictatorului și, la fel de chirurgical, desigur, trenul personal de Salonic.

Casierița de la Maxi anulează plata, nu înainte de a-și nota pe o bucățică de hârtie 8369virgulănuștiucâți dinari. Decko, băiatul cu ten măsliniu, îi cere, prin niște semne liniștite, să nu desfacă punga, să o țină în spatele ei. Iese calm. Nu îl grăbește nimic. Probabil a cam obosit să se grăbească. Poate fi contagios? Încerc să nu mă las nici eu grăbit, deși timpul meu pare a funcționa după alți parametri și, în orice caz, peste capul meu, peste voința mea. Mă grăbesc. Nu știu încotro, dar mă grăbesc. Plătesc cele două sticle de cola pentru care am stat la coadă, să mă țină treaz la volanul mașinii în care mă voi grăbi să ajung mai departe, spre viața aceea căreia îi spun liniștită. Deși nu cred că am să învăț ce înseamnă liniște așa cum știe de acum Decko, băiatul de vreo treizeci de ani, calm, revenit de la casa de schimb cu dinarii fără de care casierița agitată și nervoasă, ca și mine în zilele-mi bune, nu-i va da plasa cu merinde care, odată golită, va dansa indiferentă în boarea călduță ce bate dinspre vărsarea Savei în Dunăre, ocolind zidurile Kalemegdanului, peste Belgrad, iubirea mea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.