Am scris această postare pe 20 decembrie 2011. Am citit, între timp, povestea aceasta, așa că am decis să-l repostez, ușor actualizat.

Se pricepe să schimbe cuțitele și uleiul mașinii de tuns iarbă. Și cauciucurile și le schimbă singur. Și pe acoperiș se suie, dacă e ceva de reparat. Un bărbat la casa omului.

„Vă imaginați că totul e beznă?

Am învățat culorile după coduri. Culorile sunt răsfrângerile luminii pe obiecte, nimic mai mult decât niște formule fizice. Doi oameni care privesc același roșu îl vă în mod diferit. Ne imaginăm culorile.

(…)
Am întrebat de mic detalii despre lucruri. Am vrut să știu cât de înalt e copacul și cum cade umbra. Și mi s-a răspuns. Nu m-au tratat ca pe unul pentru care nu merită efortul descrierii pentru că este, oricum, nevăzător și nu și-ar putea reprezenta cele povestite. Părinții m-au luat cu ei pe munte, pe când aveam nouă ani. Am pus mâna pe stâncă și am simțit pentru prima oară că pot descifra lumea cu degetele. Nici nu a mai contat că peretele e complet vertical. Mă simțeam deplin liber. O libertate în întregime nouă pentru mine.
(…)

Părinții nu m-au ținut în puf. Am mers pe bicicletă și am schiat. Mi-au dat voie să mă sui în copaci și să cad. Așa ceva mi-a dat mare încredere în mine.

(…)
Arunc nisip și ascult sunetul granulelor. Îmi construiesc, din pixeli acustici, o imagine sonoră.

Am degete, urechi, nas și gură. Simt curenții. Fiecare mă ajută să mă orientez.

(…)
Teama îmi este cel mai important partener. Mă însoțește peste tot. Dar am învățat să nu mă panichez.

Vederea este supraevaluată.

De fapt, nimeni, în viață, nu este cu adevărat independent.”

L-am ascultat astăzi (la radio) câteva zeci de minute pe Andy Holzer, alpinistul orb. Orb din naștere. Aleargă, schiază, face surf. Și a bifat șase din The Seven Summits. Îi lipsește Everestul. O chestiune de timp. Și, poate, de bani. E cam greu să convingi pe cineva să dea 30.000 de euro pentru ca o echipă să însoțească un orb pe Acoperișul Lumii. Dar a învățat să nu își urmărească static/pasiv obiectivul. Pe marginea drumului spre țintă sunt și alte provocări.

Asta le spune și managerilor, cărora este deseori invitat să le vorbească: aun țel în cap și lucrează fără compromisuri iar dacă nu reușesc, rămân cu o mare deziluzie și un mare gol.

PS: soția, Sabine, și-a dat seama de abia după mai multe întâlniri că Andy e nevăzător – anume, abia atunci când alpinistul nu a verificat restul, la prima ieșire comună într-un restaurant.

Update 2015.
Andy Holzer  a ajuns în Himalaya dar nu a mai apucat să urce pe Everest; în aprilie 2014, expediția din care făcea parte a făcut cale întoarsă după o avalanșă în care și-au pierdut viața 16 șerpași; în 2015, expediția, întoarsă pe traseu, a fost surprinsă, destul de aproape de vârf, de cutremurul care a devastat Nepalul („My team and I could only tell everyone else left on this earth, ”nature is simply stronger”, and for us there was nothing to do but help”); deși a scăpa de două ori ca prin urechile acului, Holzer nu renunță la visul său.