La cules de amintiri în Rahova

N-ai mai sunat, uite, e un an de-acum. Un an, chiar azi, și încă un pic.
„Cine vrea se vorbeasche cu tine, gheseşte el o cale”, spunea domnul Willi. Înțelept, neamțul…

Stau tolănit în grădină, în babilonia acelei Rahove profunde, acolo unde oamenii făceau pe vremuri țuică și magiun, stau în grădină și-ți răsfoiesc „rodiile”.

Școala de pe Șoseaua Măgurele are acum gard, și trotuarul din fața ei are gard și au pus o semnalizare inteligentă la trecerea de pietoni, se aprind niște becuri de câte ori latră un câine sub stâlpul de iluminat. Singurul autobuz de atunci, 56, pe care-l rebotezaseră cândva în 103 și care ducea până la Unirii, nu mai circulă pe aici. Nu cred că mai circulă pe niciunde. Până la Unirea coboară acum un tramvai. Downtown train-ul Rahovei, un cântec niciodată scris, pentru că nu s-a născut încă Tomiță Așteaptă al nostru, al celor care coborâm din ghetouri și mahalale, pe sub luna galbenă și mare, spre iluzia altei vieți în luminile neoanelor nocturne din centrul isteric. Și fiecare noapte și fiecare zi sunt la fel, în trenul ce coboară spre centrul târgului, pe Rahovei, prin fostul Pod al Calicilor, prin fosta Țigănie a Mitropoliei.

Prin fața școlii cu gard trece acum 303, merge prin Barieră în direcția cealaltă, până la Depoul Alexandria (acum îi spune „Cora”, e un magazin acolo, l-ai prins?). Dacă 56-le ar mai exista, probabil ar fi troleibuz. 

Autocarele dinspre Institutul de Fizică Atomică mai opresc în fața școlii. Și pleacă mai departe, aducându-i îndărăt în oraș pe oamenii care studiază și acum știința de a face bombe. Nu-i mai spune așa, nici nu știu dacă i-a spus vreodată, dar așa știai tu, tu și Mihăiță cu care îți făceai veacul pe câmpul ce se-ntindea dincolo de Perinița.
 

Nu mai sunt ochi de vietnamezi, chinezi sau negri la geamurile acelor autocare și nu mai aruncă pachețele de ciungă pe geam, nici din mână nu mai fac, insula care suntem noi nu se mai scufundă singură, ne scufundăm cu toții, și noi, și ei. Doar că lor li se pare pe mai departe că barca lor plutește și poate uneori ne privesc la fel de compătimitor ca pe atunci.

Strada aia, pe atunci pavată, e și astăzi, uneori, la fel de proastă cum era pe atunci, când, proastă cum o știai tu, era cea mai bună pentru că oamenii aceia trebuiau să ajungă la serviciul lor unde se duceau și tantile Petra, Olimpia și Bucu și toate tantile din cartier și unde oamenii ăia cu ochi de vietnamezi, chinezi sau negri studiau știința de a face bombe fiindcă vroiam și noi să avem, într-o bună zi, bomba noastră și nu puteam să cumpărăm bomba gata făcută în țările lor.
Oare asta vrem și acum?

Am să mă uit prin Chirigii dacă mai e vreo urmă din studioul Foto Stela. Atelier îi spunea pe atunci. Am să mă uit dar nu-ți promit vreo veste.

Stau în grădină, lângă corcoduș, sub vie, și îți răsfoiesc „rodiile”. Și, uite, știi? „Istoria pare scurtă, când se deapănă singură în gândurile tivite de jaluzele şi pliuri de timp”. Ai dreptate, tare dreptate ai.
Avea dreptate și Herr Willi: „Cine vrea se vorbeasche cu tine, gheseşte el o cale”.
 

Te îmbrățișăm, draga noastră Hanne. Ți-o fi povestit vreodată mama că ar fi vrut să aibă o fată și așa m-ar fi chemat dacă nu-i încurcam socotelile? Îi spuneai Marei, când se supăra pe tine, că sufletele viitorilor născuți își aleg părinții și că dacă ceva nu-i convine e numai și numai vina ei. Buddhisme…

Te îmbrățișăm.
Semnat: noi, ăștia mai puturoși, rămași puțin în urmă, pe partea astalaltă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.