Cum am intrat eu în Uniunea Europeană: 2007 la 2507

O pacla murdar-laptoasa imbraca ziua in amiaza mare orizontul de jur-imprejurul Carpatilor. Romania a uitat, cu siguranta, albastrul. Ceea ce vedem zi de zi prin geamul biroului nu seamana cu cerul decat prin contributia imaginatiei.

Cantonul de la Baba Mare. Toata lumea il stie de „cabana lui nea Catalin”. Sau „aia invelita in tabla”. Drumul spre Omu trece prin fata lui. Si cei care se incumeta sa urce la crucea de pe Caraiman trec pe aici. Si nu trec oricum. Usa cantonului e mult prea deschisa pentru gerul de afara. Nu se inchide pana nu se lasa noaptea. Vine unul, sta la o vorba, pleaca, intra altul. Furnicar permanent.
CANTONUL MOSULUI.
„Mosule”, cum il striga toata lumea pe nea Catalin Manoliu, este administratorul cantonului. A lucrat 23 de ani la statia meteo de la Varful Omu. „Asta e socoteala lui. A lucrat mult mai multi, vreo 30”, spun cunoscutii „Mosului”. Multi dintre cei care ii calca pragul nu au atatia ani. De regula, sta singur. El si Bocanica, nevastuica mai mult ascunsa, care ii apara proviziile de soareci. In preajma Sarbatorilor, cantonul se umple. Salvamontistii au aici unul dintre punctele de interventie. Ciprian Aldea este unul dintre ingerii pe schiuri ai muntilor. Sta ca pe ghimpi. Noaptea de Revelion se lasa, de regula, cu iesiri in misiune. Dar va trece. Vrea sa inceapa odata noul an; pentru sfarsitul lunii ianuarie are in plan aventura vietii sale: Anzii il asteapta. Revelion la munte, intr-o cabana. Vis de orasean. Semineu cu flacara arzand, vin fiert, covor din blana de urs, muzica in surdina, vifor si zapada viscolita afara, eventual un ecou de lup trecand prin geamul cu tocuri musai de lemn… Stop! E doar o poveste idilica. Cabana lui nea Catalin e altceva. Un living, la parter, cu pereti imbracati in lambriuri, canapele de jur imprejur si un televizoras cu antena de camera – suficient cat sa ajunga stirea despre executia lui Saddam Hussein, vestea anului, probabil, jos, in jungla de zi cu zi. Intr-un colt, langa usa, asteapta cuminte echipamentul de interventie. Sus, la etaj, patru camarute in care se inghesuie toti prietenii Mosului, cu schiuri, pioleti, coltari, bete si chitari. A fost, e drept, un sfarsit de an nu foarte fericit pentru impatimitii iernilor la munte. Nu prea a nins. Cand si cand, o tentativa – insa vantul a cam risipit tot ce s-a asternut cu chiu, cu vai. In schimb, traseele Bucegilor au portiuni mari de gheata. Muntele isi selecteaza prietenii. Iti da voie sa speri, poti visa, avansezi cu incredere pana in saua Omului. De acolo insa incep ghetarii, la Cerdac si Gavane. Daca nu ai echipament adecvat, te respinge.
NOILE LEGENDE ALE OMULUI.
George Porancea este unul dintre urmasii lui nea Catalin, sus, pe Omu, la statia meteo. Au lucrat multi ani impreuna. Cand unul, cand celalalt rememoreaza vremuri petrecute la 2.500 de metri. Despre furtuna starnita din senin care a luat pe sus ferma incropita de „Mosul” am aflat, e drept, de la Ciprian. Sus, la Omu, nu e rost de crescut animale. Nea Catalin a incercat sa-si demonstreze contrariul. Nu a reusit mare lucru. In schimb, intr-o dupa-amiaza de vara, zburatoarele cu aripi taiate, ca si cum ar avea unde fugi la vecini, au prins a zbura fara voia lor. Vartejul tornadei a fost atat de puternic, incat le-a purtat pe sus pana in vale, vizavi de Busteni, in Zamora.
George e din Bran. S-a casatorit in Fagaras si are doi baieti cu care vara, in vacante, se trezeste sus, la statia meteo. E mandru de ei: „Vin pe trasee, n-am eu grija lor”. Sunt – cum altfel – impatimiti de munte. Pe vremuri, isi aminteste nea Catalin, locuiau sus, la statie, cu familii cu tot, pana cand copiilor le venea vremea scolii. Sotiile coborau, atunci in Busteni, sotii ramaneau in creierul muntilor, ca si acum, in ture de saptamani intregi. Nu toate relatiile rezista. Nea Catalin stie mai bine asta. Dar a fost, candva, si tanar casatorit. Se luasera pe un 9 decembrie. Trei saptamani mai tarziu, de Craciun, s-au adunat la statie cu sotii cu tot. Acolo, sus, esti si meteorolog, si salvamontist. Au trebuit sa sara in ajutorul unor turisti prinsi de o vijelie si in buna masura degerati. Au adus ratacitii la statie si s-au pus sa ii salveze. In grup era si o fata cazuta in hipotermie. Nea Catalin (pe atunci fara nea) s-a oferit sa ii ofere primul ajutor: a urcat-o intr-un dormitor, a dezbracat-o, a pus-o sub patura, s-a dezbracat la randul lui si s-a lipit de ratacita. Spre deosebire de el, pe atunci tanara doamna Manoliu nu a uitat ca erau casatoriti de trei saptamani. Povestea, spusa in noaptea revelionului 2007, o noapte din fericire linistita pentru salvamontisti, se termina aici, in hohote colective de ras. Nu e prima oara cand „copiii Mosului” o aud. Dar salvamontistii isi venereaza legendele!
VIJELIA.
Furtuna a fost si in preajma lui 2007. Misu a facut Revelionul „de garda” la refugiul Spumoasa, deasupra Bustenilor. „Nu am mai prins un asemenea vant dinspre est la Spumoasa. Parca veneau ielele”, povesteste Carmen, sotia salvamontistului. Au venit sa-l colinde, la 1 ianuarie, pe „Mosul”, cu micuta Ana urcand voioasa muntele, camuflata in dosul unei cagule rosii – e drept, nu pe jos, ci in rucsacul mamei.

Deasupra Babelor, seara de ajun de An Nou se anuntase promitatoare. Din cantonul lui nea Catalin se vedeau luminile Campinei, Ploiestilor, Targovistei si Bucurestilor. Mai devreme, la amiaza ultimei zile a anului, razbatuse dinspre sud, pana pe Costila, si oglinda serpuinda a Dunarii. La vest ai fi putut numara oile din Parang, cat despre miazanoapte, privirea batea fara probleme pana dincolo de secuime. Pe la opt seara insa, vantul a inceput iarasi sa rearanjeze zapada, de nu se mai vedea nici Piatra Arsa, la 20 de minute de mers departare. Putina dezamagire s-a asternut in canton. La cat fusese laudat Revelionul integrarii, jocurile de lumini promiteau un spectacol de zile mari. Ne mai ramaneau doar artificiile de la televizor. „Hai ca vin niste unii…”, ne avertizeaza, la un moment dat, unul dintre noi, postat strategic, cu privirea spre fereastra. Se ridica „Mosul”, deschide usa si in prag ni se arata o creatura bipeda albastra, paroasa, aducand cu sine sloiuri de gheata incremenite in barba de cel putin 20 de centimetri. Marcelica, prieten (cum altfel?), isi propusese sa urce pana la Costila, sa ajunga sus inainte de Anul Nou. Nu i-a fost sa fie. Cum n-a fost nici sa pierdem Romania celebrand admiterea in Uniunea Europeana. Ca prin minune, cu vreo zece minute inainte de ceasul artificiilor, vijelia s-a oprit. Mii de stelute colorate au impanzit valea bucuroasa ca, asa cum au tinut sa ne tot spuna unii si altii la televizor, de i s-a acrit lui Marcelica, suntem europeni. Pana la urma nu am reusit sa aflam daca urcusul anevoios l-a facut atat de pesimist pe calatorul din noaptea de Revelion sau asa e el, eurosceptic. A rontait niste aperitive, a scos din rucsac o sticla de sampanie (la o temperatura, evident, mai mult decat ideala) si o cupa din metal (care, in mana barbosului, semana cu Sfantul Graal), a ciocnit simbolic cu Romania de pe terasa cantonului si, pana ne-am dezmeticit ca afara iarasi a pornit vijelia, a adormit (in fotoliul-jilt din care nea Catalin scruteaza, de regula, actualitatea televizata) ca un copil, cu bocanci cu tot. Visand la noul an, la o Romanie europeana sau, poate, pur si simplu, ca a ajuns la Costila.

Publicată în Jurnalul Național, pe 3 ianuarie 2007.
ETC

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.