Noi la Raqqa. Altarul lui James Foley

Era seară, târziu, când am intrat în Raqqa, și ne-ar fi prins bine un duș. Așa că am renunțat să mai ridicăm pe undeva corturi și am tras la un hotel. Avea chiar și bere!


Raqqa a fost dintotdeauna un nod important pentru negustorii ce se perindau prin Asia Mică și Orientul Mijlociu, dinspre Bosfor prin Levant și Aleppo (update: „man, scrii in romana”, mă corectează Luiza; bine, nu dăm Halab – sau حلب – ci Alep) către Bagdad și dinspre Ierusalim, prin Damasc, către Armenia.

Sunteţi primul european care intră în hotelul nostru şi foloseşte scările, mi’a spus recepţionerul. Cu toate astea, nu a mai acceptat nici un discount suplimentar. Drept e că 135 de dolari pentru opt persoane era deja un preţ acceptabil. Cu puține minute înainte trăsesem pe dreapta pe una dintre străzile încă vii, la miez de noapte, din Ar Raqqa. Nu cunoşteam locurile, nu ne era clar unde am putea amplasa tabăra. Eram, însă, convinşi că una dintre staţiile expediţiei trebuie stabilită acolo, pe malul Eufratului.
Am luat în primire camerele, am pornit prin târg în căutarea unei cine la botul calului, am văzut recordul de sirieni pe motoretă (şase) şi ne’am întors la hotel, am comandat o narghilea şi ne’am împrietenit cu recepţionerul. De la el am aflat despre câteva locuri în care am putea aşterne corturile. Sfaturi care, a doua zi, s’au dovedit corecte. Pentru trei zile, centrul universului nostru avea să fie Ar Raqqa – inclusiv minunata sa piaţă cu beduini.

(…)

Ar Raqqa rămâne, chiar dacă nu mai are gloria comercială de altă dată, un punct de atracţie pentru oamenii deşertului. Şi cum triburile sunt diverse, diversă este şi paleta coloristică a pieţei din oraşul de la malul Eufratului.

Trăia cândva în Raqqa o întreagă comunitate de armeni. Pe cel ce se pretinde a fi (și chiar așa pare) ultimul l-am întâlnit la gura sobei brutarului. Cât timp ne-a făcut omul lipii, armeanul ne-a invitat să ne arate ce i-a rămas, ultim din neamul său, de păzit, acolo, la răscrucea civilizațiilor de pe malurile Eufratului.


Era zi de târg. Și târgul era pe toate srăzile din centrul orașului. Și ne-am plimbat prin străzile târg. Tăiau animale la colțul străzii, făceau lipii, jucau cărți, fumau huka, beau ceai după ceai. Urcau și coborau din autobuze în care mochete persane cu motive din câteva mii și una de nopți acopereau jumătate de parbriz.

Vindeau cuțite de diverse dimensiuni și roșii zemoase din portbagaje de Dacia Solenza sau de pe remorcile unor camioane fabricate în China sub numele Hownda sau Yawasaki. Intrau și ieșeau din moschee printr-o încăpere în care se spălau pe picioare, pe ochi, pe mâini. „Te vor recunoaște că nu ești al lor. Au un anume ritual pe care n-ai cum să-l reproduci întocmai, oricât de atent i-ai studia”, îmi povestește El Comandante Razvan.

Ne-am învârtit, mai apoi, în afara orașului, de o parte și de alta a Eufratului, până când a reușit domnul Pârvu să aleagă un loc de tabără „suculent”, numai bun de recoltat probe. Lângă pod, pe malul drept, sudic, al fluviului.




                                           

În dosul micilor dune și al marilor bălării de mlaștină, dintr-o cub nu mai mare de 2×2, cu pereți din cărămizi de lut uscat vag lipite între ele și acoperiș drept ca-n basmul despre Muc cel Mic, pe care mă și mir că nu-l ia Eufratul când se revarsă, se ivi un bărbat. S-a uitat mirat la noi, ne-a zâmbit și ne-a salutat. I-am răspuns și ne-am îndepărtat, căutând locul bun de ridicat corturi. Nici nu am apucat să ne decidem că omul și-a și pus nevasta la treabă și a trimis fătuca, înaltă de un cot și-un picuț, cu un ibric plin cu ceai și o tavă cu păhărele de plastic.

Și cu invitația să mergem să mâncăm în casa lui. Casa lui, cutiuța de doi pe doi, în care nu știu cum am fi încăput toți opt pe lângă turma de copii ieșiți într-un șanț ținând locul a ceea ce noi, prin Europa, ne-am imagina că ar fi locul în care ne ridicăm poarta și ne delimităm proprietatea privată.

Nu ne-a mai văzut. Și greu de crezut că ne vom mai vedea vreodată. Dar avea de gând să sacrifice o capră. Să ne fie nouă – străinilor, necunoscuților, necredincioșilor, creștinilor – bine.


                                                                  ***

Spre seară, zona s-a mai populat. Niște băieți și-au adus turma de capre chiar în preajma copacului sub care ne-am ridicat corturile. Culmea e că tot noi, niște ghiauri veniți de departe, dintr-o lume fără Allah și fără cuvântul lui Mohamed, eram revoltați de târcoalele pe care ni le dădeau câinii păstorilor, ademeniți de bucătăria noastră improvizată. Nu mai știu dacă vreunul dintre noi a remarcat, atunci, că noi le invadaserăm, de fapt, micoruniversul.

Mai târziu au apărut și fetele, fâșnețe, unele cu, altele fără năframă pe față. Au venit să mulgă caprele. Cu toate garanțiile băieților, câinii și-au arătat colții când am încercat să mă dau mai aproape de una dintre păstorițe. Eu nu aveam colți destui. Păstorițele au chicotit. Și mi-au pozat. Se unduiau în rochiile lor lungi de catifea, cărămizii sau albastre ca ceasul amurgului, ținând o mână în șold iar pe cealaltă de toarta vasului pe care-l purtau pe cap, plin cu laptele de capră cald încă, proaspăt muls. 

 



***



A doua zi am pornit cu Zaher, Gabriel Tarzan și colegul cameraman pe coclauri, spre sud. Vreo cinci kilometri depărtare de tabără, undeva la până-ntr-o sută de metri deasupra malurilor Eufratului șerpuind ca o pată verde în universul gălbejit. Un podiș văluros, mai degrabă hamadă decât nisip, pustiu, secat și crăpat, acoperit de niște rotocoale de crengi uscate, multe pungi de plastic umflate și peturi rostogolindu-se în toate direcțiile, după cum bătea vântul. Noi, reptilele minuscule și scorpionii ce mai respiram pe acolo. 




 

***

Abia azi dimineață mi-a atras cu adevărat atenția decapitarea lui James Foley. În timp ce îmi regrupam amintirile, Cătălin îmi scria: „băi, este oribil ce i-au făcut lui Foley, dar nu e ipocrit să ne îngrozim atâta câtă vreme islamiștii au omorât cel puțin la fel de horror mii de sirieni, irakieni și kurzi? oamenii ăia sunt abandonați acolo fără speranță”. Iar când câte o patrulă „pacficiatoare” lovește civilii, totul este „pagubă colaterală”, nu? 

Abia azi dimineață mi-a atras cu adevărat atenția cazul Foley, ziceam. Un internaut priceput a reușit să exploateze informațiile puține despre știre și să o geo-localizeze.
Am luat, apoi, și eu Google Maps și m-am uitat atent: crima s-a produs acolo, pe coclaurile pe care am bălăurit, într-o dimineață cu vânt sec și fierbinte din primăvara lui 2008, la vreo cinci kilometri de malurile Eufratului, în apropiere de Raqqa.

PS: sunt sigur că în harababura lui disciplinată de la sediul Oceanic Club, Răzvan mai are copii  ale dvd-urilor cu pozele făcute atunci, acolo; eu nu am idee pe unde mi-am rătăcit mare parte din arhivă 😦


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.