Jurnalul Național. Zece la sută.

Încerc să înghesui și eu doi ani faini din viața mea într-un singur paragraf.

Doi ani în care am trăit jurnalismul mai intens decât oriunde altundeva. Au fost cei doi ani în care am stat cel mai puțin la/în birou. Au fost cei doi ani în care am învățat să iubesc lucrurile mărunte care, de fapt, fac diferența în viață. Când umbli brambura să descoperi oameni, locuri, întâmplări și idei te izbești de altceva decât de marile orgolii și micile meschinării ce ne mănâncă zilele și ne bagă în pământ mai repede decât ne-am propus. Și nu, nu îmi intră într-un singur paragraf. Pentru că ocazia de a face reportaj la Jurnalul Național a fost cel mai frumos cadou jurnalistic pe care l-aș fi putut primi.
Și m-am dus cu oamenii ăia frumoși care nu au avut în viața lor măcar o singură dată de a face cu interesele vreunui mogul și care atunci când au detestat un politician au făcut-o dezinteresat. M-am dus cu ei în subteran, la minus 500 de metri, în frontul în care, câteva săptămâni mai târziu, aveau să moară ultimii mineri de la Anina; și am fost sus, la 2500 de metri, într-o noapte de revelion în care admiram, de pe vârful Omu, bucuria mai degrabă oficioasă a admiterii în UE; și cu drezina ne-am dat, pe cea mai veche linie ferată din România; și cu pluta am fost dus, o lună întreagă, de la lună plină la lună plină, de la Sulina la Baziaș, cu oameni care aproape că mureau în picioare dar nu renunțau să caute poveștile oamenilor simpli ale căror vieți aproape că nu ar exista dacă, din când în când, nu ar veni câte un reporter frenetic de la București să le culeagă și să le, apoi, povestească, noaptea, pe invertor. Și despre oamenii minunați de la Oceanic și Antipa am dat de veste, umblând cu ei prin Sahara. Și la Cheia ne-am dus, și în Deltă am fost; și la Moneasa ne-am liniștit isteriile de jurnaliști nevrotici; și pe graniță am căutat urmele uitate de sânge ale celor împușcați pentru că vroiau să trăiască în libertate; și, vai, câte cafele am mai băut prin primăriile prăfuite ale unei Românii ce încă se mai așteaptă descoperită deși mă cam îndoiesc, să fiu sincer, că va mai exista vreodată un mogul, cât o fi el de bun sau rău, care să bage bani în reportaj.
Uitați de moguli și țineți minte acele scrieri admirabile și pe acei oameni minunați care, vreme de 20 de ani, v-au dăruit harul lor de a pune pe hârtie ceea ce merită să nu fie uitat sau trecut cu vederea. Zece la sută din viața Jurnalului am trăit și eu printre ei. Și am plecat de acolo iubindu-i pe mulți. Și le mulțumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.