Jos laba de pe raportul MCV!

L-am scris zilele trecute. Mi-am zis, apoi, că oricum nu interesează pe nimeni și, apoi, cine-s eu să floodez subiectul cu încă o părere? Dar văd că arde, încă. 

Raportul de țară publicat săptămâna aceasta este o glumă. Funcționarii de la Bruxelles care l-au documentat  și redactat trăiesc într-o altă lume, într-un univers paralel la fel de rupt de realitate ca și agenda politică românească din ultimele decenii.
Un colos cu picioare de lut, încremenit în proiect, sare, pompieristic, în sprijinul unei mașinării defecte. Un hipopotam într-un magazin de porțelanuri, monstruozitatea birocratică de la Bruxelles repezită să salveze onoare unui construct anacronic a făcut țăndări cam tot ce i-a ieșit în cale. Nu poți, dragă Comisie Europeană, să faci să se miște o mumie. Căci asta e statul român: o mumie pe care au conservat-o frumos cârdășiile succesive dintre demnitarii de la București și Bruxelles.

Textul aruncat în arena dezbaterilor publice de către Comisia Europeană a inflamat spiritele nepotrivite. Românii sunt iarăși invitați să își scoată ochii într-un război care nu este al lor ci al unor găști pe lângă care bătrâna mafie seamănă a mânăstire trapistă.

Sigur că justiția, ca sistem, este victima luptelor dintre acești găinari cu pretenții de elită; și drept e că tocmai de la cap se împute întregul stat de drept. Dar nu poți spera într-o primenire a sistemului cât timp îi ignori pe cei care ar trebui să dețină puterea de a schimba ceva. E ca și cum ți s-ar fi revărsat pârâul din bătătură peste casă și, în loc să scoți apa din camere și să repari fundația, te pornești să construiești o dublură acoperișului existent; că, cine știe?, poate plouă!

Problemele individuale ale fiecărui cetățean în parte sunt mărunte în raport cu problemele globale ale omenirii. Nu e treaba statului să intervină, nu e treaba politicienilor să se asigure de bunul mers al fiecărei cauze în parte. Există legi, construite să protejeze individul în fața oricăror abuzuri. Nu mai dați vina pe stat. Nu mai deranjați înalții funcționari cu meschinăriile voastre. Și dacă se mai întâmplă deraieri, există instanțe succesive. Recurgeți la ele. Lăsați statul și pe înalții săi funcționari să fure în liniște!

Cetățeanul de rând nu are prea multe de împărțit cu Felix sau cu Berceanu sau cu generalul ăla de intendanță, curvă a regimentului, navetist dintr-o oaste într-alta. Nu-i iubește. Dimpotrivă. S-a săturat. De ei, de hoție, de sfidare. Îi înjură pe Băsescu și pe Ponta pentru că are motive dar și în virtutea inerției, așa cum s-a obișnuit să-l înjure pe Ceaușescu inclusiv pentru veceurile împuțite ale trenurilor personale.

România este, pur și simplu, captivă într-un uragan din a cărui centrifugă nu se poate desprinde. Și nu doar pentru că au înfrânt-o legile fizicii. Amețeala vârtejului generat de bătăliile duse zi și noapte de nesătuii ahtiați de putere i-a devenit muritorului de rând drogul perfect; înfrânt de indolența statului, a cărui existență o plătește din greu și de pomană, cetățeanul simplu își pierde mințile trăgând pe nas nebunia zeilor, pentru a se lepăda, înainte de culcare, de umbrele propriei zile. Măcar somnul să îi pice bine, chit că n-ai cum dormi bine pe burta goală. Asta, înaintea zilei ce vine, când va fi din nou victima indolenței și a discreționarului. El, cetățeanul simplu se culcă în beția altora, resemnat că, mâine, va trebui să se treazească iarăși, la rându-i, o mică hienă. Pe cât apucă, pe unde apucă.

Până la blamata hărțuire sau denigrare a paiațelor instalate pentru a menține justiția mai degrabă chioară decât oarbă, România are o problemă mult mai gravă: hărțuirea cotidiană a fiecărui individ în parte. Siguranța lui. Siguranța fizică, de-a dreptul. Din stația de tramvai până în tribunal, spital sau secția de poliție, în drum spre sau de la muncă și în coada de lastația de bilete, omul simplu cetățean abandonat de stat este agresat în permanență de concetățeni ale căror probleme sunt întotdeauna mai importante – pentru că, pur și simplu, sunt ale lor. Concetățeni pentru are nu există norme sociale, nici reguli de bun simț, nici legi; concetățeni care au absolvit cei șapte ani de acasă la fără frecvență, învățând după manuale din celebra serie ”fără profesor” și făcându-și temele după metoda copy-paste; concetățeni care folosesc decența și bunele maniere doar ca monedă de schimb pentru bunăvoință sau milă.

O fac pentru că li s-a dat voie. Pentru că implantul de drept în corpul legislației s-a făcut fără a ține organismul conectat la aparate în timpul operației. Și ca atare este și rezultatul intervenției.

Agentul rutier îți spune, nonșalant, că oricum nu se rezolvă nimic dacă îi taie o amendă contravenientului care tocmai era să te calce pe trecerea de pietoni. Oricum nu l-a văzut, că nu era acolo ci stătea pitit în birou și juca Solitaire. Băieții deștepți cu sau fără W în numărul de înmatriculare nici măcar nu mai dau telefon la pila din minister ci blegoșesc organul statului cu o parolă. Polițistul local are grijă să nu se ivească vreun martor atunci când portarilor de cârciumă nu le place privirea unui client. Judecătorul pronunță în cazuri identice sentințe diferite, în funcție de poziția socială a împricinaților. Funcționarii își joacă lefurile mici la barbut sau la mașinăriile de poker din cârciuma satului și, apoi, ca să nu și-o fure acasă de la soacre, împrumută bani de la cămătari, făcând datorii pe care, ulterior, le plătesc prin acte false de proprietate și alte forme de favorizare niciodată pedpsită a infractorului niciodată prins. Iar în instanțe, Codul Penal este înlocuit cu întrebarea ”Cât mă costă, domnule judecător, să câștige clientul meu?”.
Acolo, jos, ere nevoie de organul vârtos al unei instanțe superioare statului român. În pulberea justiției, în praful națiunii. Acolo, unde omul moare în fiecare zi cu dreptatea în mână, ar fi trebuit să intervină scârbavnicul mădular și iataganul Înaltei Porți, tăind în carnea vie a căpușelor societății românești. Până la campaniile antenelor lui Felix și istericalele lingăilor lui Băsescu, statul de drept a tot sucombat – în 20 de milioane de bucățele mărunte. Una după alta. Nimeni nu a luat în calcul faptul că statul, pe care s-au grăbit toți să-l apere, nu este altceva decât suma indivizilor. Terfelit perpetuu, individul a renunțat la atributul său de animal social. Sălbăticirea lui a favorizat disoluția societății și, în final, a statului. Care stat mai există doar pe hârtie, cât să justifice lefurile unor funcționari publici chemați, an după an, să publice o glumă de raport privind statul de drept și justiția în România.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.