Minerii. Fotografie în contre-jour.

Îi urmăream coborând, în faţa gării din Petroşani, de pe platformele unor ruginite camioane Bucegi şi din cabinele de pasageri ale „convenţiilor”-conserve. Aveau căutătura omului în delir. Un delir în deplinătatea sensului medical. Se întorceau spre trotuar – cine îi vede plecând? Îi vede lumea plecând? Încă nu au izbucnit uralele? Lumea e musai mândră de plecarea lor, de gestul lor, de eroismul lor… Nu?
Simţeau că poate să li se întâmple ceva. Ceva bun? Poate. Ceva bun! Credeau, ştiau că ceva bun li se poate întâmpla… dar nu ştiau ce. Dădeau din mâini, ca un fotbalist cerşind susţinerea tribunelor, dădeau din mâini şi priveau spre lumea de pe trotuar. Ochii le sticleau prin zgura împietrită pe fruntea vălurită de riduri şi pe obrajii uscaţi. Buzele păreau vineţii. Erau, de fapt, ciudat prăfuite. Se simţeau un fel de câini de luptă care nici să roadă lesa nu aveau voie, aşa cum fotbaliştilor nu li se dă dezlegare la sex înaintea meciului. Mustea adrenalina în ei dar li s’a spus să aştepte cuminţi. Şezi mumos, dulău’ tatii! Aşteptau comanda stăpânului. Ca şi cum altceva în viaţă nu ar fi făcut decât să înfigă dinţi în beregată. 
De fapt, privindu-şi trecutul de aici, de pe peronul gării din Petroşani, părea că toată viaţa nu a fost altceva decât o lungă pregătire pentru drumul pe care azi, acum, la ceas de seară, au pornit.
Şi parcă lătrau din ochii ăia!

Erau inofensivi, în realitate. Cel mult nişte simpli găinari laşi. În mintea lor nu se petrecea mare lucru. Erau doar nişte bieţi căţei scăpaţi din lesă. Ştiau că, pentru prima oară, beţia de după şut n’or s’o mai tragă în crâşma aia de tablă din Şerpărie sau din preajma intrării în Lonea-Pilier… De data asta li s’a spus c’or să primească pită şi dă băut în tren; în tren, frate! Nu mai urcaseră în tren de când s’au mutat în Valea Jiului. Doar în vagonetul cu huilă. Şi în colivia care, dacă se milostivea Sfânta Varvara, nu se va prăvăli nici de data asta.
Şi or să le mai deie mâine, pită, la Bucureşti. Şi de băut. La Bucureşti!
Era un mic delir, nimic mai mult…

Ce li s’a întâmplat, mai apoi, din gara Petroşani până în Piaţa Universităţii rămâne un mister. Oamenii ăia, care puteau să bată cel mult muierile, când rămâneau iarăşi gravide sau când supa nu era suficient de caldă sau când se nimereau pur şi simplu prin preajmă, oamenii ăia, minerii, ortacii plecaţi de la Petroşani, au suferit o metamorfoză. Cine a coborât, de fapt, din trenuri, când trenurile au ajuns la Bucureşti? Cine ştie… Cine ştie nu spune şi se înfurie de câte ori e întrebat dacă are vreo idee despre florile plantate în faţa Teatrului Naţional.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.