Merkel în old boys club


Hai să vorbim despre femei. Așa, ca de 8 martie.


Politica germană post-belică a fost, în mare măsură, un old boys club, în care prima breșă a apărut tocmai în tabăra conservatoare, în 1999, atunci când scandalul finanțărilor pentru creștin-democrații lui Helmut Kohl a început să iasă la suprafață. Cine a artizanat breșa e greu de spus. Poate însuși Helmut Kohl a făcut-o, cu măiestria vizionarului pe care îl va păstra în amintire istoria.


Sau, poate, chiar a fost o lovitură de palat orchestrată magistral – căci instrumentul care a definitivat breșa a fost chiar copilul de suflet al lui Kohl, tânăra fiică de preot protestant din fosta Germanie de Răsărit pe care bătrânul cancelar a moștenit-o în cercurile puterii de la Lothar de Maiziere, fostul lider al creștin-democraților est-germani în al cărui birou de presă Angela Merkel a învățat politica mare. Era o misiune destul de complicată: trebuia să uite tot ce îi intrase în cap în perioada în care activase ca agitator în secția de propagandă a FDJ, UTC-ul redegist. Paranteză: Maiziere a ieșit din scena din cauza unui pact cu poliția politică a regimului comunist, Stasi.

Kohl avea să admire perseverența și angajamentul tinerei Merkel, adusă de căderea comunismului într-un punct zero la o vârstă – 30 și ceva de ani – care nu mai permitea loc de amânări. A luat-o în propria echipă, oferindu-i, un an mai târziu, postul de ministru al Femeii și  Tineretului și, mai apoi, în 1994, pe cel al Mediului.

Tocmai Merkel avea să fie cea care va semna, în plin scandal al finanțărilor oculte ale CDU, un articol în care îl numea pe Kohl un paterfamilias de rit învechit, de sub al cărui protectorat conservatorii trebuie să se desprindă.

Timidul (până atunci) acolit al lui Kohl avea să câștige simpatia delegaților partidului care partid, în acel moment, atingea, poate vârful a ceea ce s-a dorit, de-a lungul deceniilor, să fie un partid popular, în sensul unui partid de masă. Merkel preia cârma CDU și devine șeful grupului parlamentar creștin-democrat. Poate că adevărata-i ascensiune se datorează apropierii de Wolfgang Schäuble, pe care l-a și avut mai mereu în preajmă, în ultimii ani, și ale cărui cuvinte sunt ascultate în Germania cam la fel ca și liturghiile lui Martin Luther.

În limba germană recentă au intrat câțiva termeni noi, născuți din nume proprii (la fel cum a căuta se spune, deseori și în diverse limbi, a googăli). Avem, astfel, guttenberghizarea – semnificând acțiunea de a plagia. Sau wullfizare, desemnând lăsarea de mesaje amenințătoare pe mesageria vocală a unui telefon. La fel, merkelizarea reprezintă acțiunea de a tatona, de a temporiza, de a ține de scor, de a încerca să păstrezi un status-quo până în momentul în care îți vine ideea genială și letală. Într-o oarecare măsură, Angela Merkel seamănă cu fotbalul german tradițional. Unsprezece oameni având ca principal obiectiv anihilarea adversarului, pândindu-i acestuia greșeala pe care să o exploateze. Ca șarpele Ka din Cartea Junglei, Angela Merkel lasă, mult timp, impresia că nu este decât predicatorul schimbării, fără să știe, însă, cum se cuvine operată schimbarea, de fapt. Până când simțurile adversarului par a se fi destins la maxim, până îl adoarme. O răbdare cum doar unele femei pot avea. Nimic nu ilustrează mai bine acest stil de a face politică decât însăși actuala echipă din fruntea creștin-democraților – mai exact, absenții: cam toți adversarii Angelei Merkel au părăsit, pe rând, scena politică, de la influentul premier catolic al landului Hessa Roland Koch până la ambițiosul președintele recent demisionat Christian Wulff. Au fost oameni care ar fi putut tenta, la un moment dat sau altul, la șefia CDU. Pe unii i-a lăsat să se muște între ei, pentru alții a avut inspirația (sau talentul?) de a pune în farfurie, la momentul prielnic, mărul otrăvit. Iată cum și articolul despre Helmut Kohl pare a beneficia, peste ani și prin lupa retrospectivei, de o altă lumină.

Aceasta să fie cauza multelor antipatii pe care și le-a atras? Sau maniera marțială de a conduce? De ani de zile, Merkel pledează pentru un liberalism al pașilor mărunți. Ceea ce este destul de periculos pentru adversarii cărora le vine greu să îi anticipeze bătăile lungi pe care le are în minte. Pentru un om căruia STASI i-a monitorizat iubiții din studenție, e de înțeles suspiciunea și opacitatea.

Crescută într-o lume care a cultivat steroizii drept cheie a succesului, Merkel a fost, înainte de căderea Zidului Berlinului, mai degrabă o figură anostă. Ceea ce, ca să fim onești, chiar rămâne. Cei ce au întâlnit-o povestesc că răspunde politicos și elegant la orice întrebare dar evită cazon dezvoltarea oricărei conversații. În cel mai fericit caz pune întrebări atunci când se izbește de o necunoscută. Are o înclinație luterană pentru auto-perfecționare: evită vitraliile cunoașterii, se duce direct la litera scripturii.

E timidă, spun colegii de partid. E rece, spun adversarii. Timidă sau rece, un lucru e clar: în acest old boys club, Merkel a ales să fie o femeie conducând cu instrumentarul masculin, ceea ce, probabil, nu o avantajează. Dar, poate altfel nici nu ar fi reușit, printre conservatori. Și, probabil, aici se și oprește acea tentație luterană de auto-perfecționare. Pe principiul „echipa câștigătoare nu se schimbă”, Frau Merkel preferă să-și rămână credincioasă propriei cărți câștigătoare.


Nu-i așa că remarca aceea răutăcioasă a lui Silvio Berlusconi pare chiar a un compliment?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.