Duminică prin orașul fantomă (subtitlu: bomba care nu a reușit să fie o știre pe măsură)

Am drum spre Koblenz. Vreau să ajung la Neuwied, unde se lansează a treia carte apărută anul acesta în Germania despre Carmen Sylva.

M-am minunat și am cam râs când am auzit, pe la mijlocul lui noiembrie, câteva zile la rând, avertismentele transmise de autorități prin posturile locale de radio: nu a mai plouat de mult, Rinul a scăzut, nu vă avântați prea adânc pe noua faleză, în partea secată a albiei, există pericolul ca bombe rămase neexplodate din cel de-al doilea Război Mondial să iasă acum la lumina zilei.
După care n-am mai râs, amintindu-mi de imaginile cu acel raid britanic din noaptea de 30/31 mai 1942:

Am aflat din România despre evacuarea Koblenzului. Aici, subiectele zilei au rămas aceleași ca și ieri: congresul socialiștilor și cel al piraților, alegerile din Rusia, vizita lui Karzai (care paralizează Bonn-ul), sancțiunile împotriva Siriei și interzicerea neo-naziștilor. Nici un live cu 45.000 de oameni porniți de cu dimineață în mașinile personale sau în autobuze, nici o transmisiune directă din sala de sport a nu știu cărei școli în care pensionare joacă tabinet și se laudă că au o credință prea puternică în Dumnezeu pentru a le fi teamă că ceva s-ar putea întâmpla, nici măcar imagini din elicopter, nici un sincron cu voluntarii de la Crucea Roșie, nici un pompier, nici un polițist (și aveau de unde, fuseseră mobilizate vreo 2500 de persoane). Așa că m-am dus să văd cu ochii mei cum arată un oraș-fantomă într-o duminică de Advent, una dintre sărbătorile religioase pe care, în condiții normale, familiile germane nu și le lasă deranjate de nimicurile vieții.
Singur, marele Wilhelm Întâiul al Primului Reich, Kaiserul ecvestru și de bronz, stătea neclintit și demn, Hohenzollern și prusac, în Colțul German (altădată plin de japonezi cu aparate de pozat și punguțe cu magneți și alte suveniruri), privind în aval spre barjele înșiruite pe kilometri întregi în așteptarea veștii că-și pot continua drumul pe Rin în sus. În spatele împăratului, câteva care de reportaj dormitau cuminți așteptând aceeași veste. În micile piețe de la intersecțiile ulițelor înguste ale orașului vechi de la vărsarea Mozelei în Rin, la limita de nord a civilizației vinului, târgurile de Crăciun, de regulă sufocate și sufocante, fantastice simfonii de culori și arome, arătau dezolant, cu obloanele trase și o paloare cadaverică, ca o pulbere presărată peste bucuria abandonată. Două-trei cafenele deschise – pustii toate; o liniște de îți auzi neuronii respirând greu de aâta cotrobăială unul în căutarea celuilalt. Pe ici, pe colo, chipul vreunui paznic (la fel de plictisit ca și ploaia total nefirească pentru ajunul sărbătorilor de iarnă) rămas să se asigure că nimeni nu profită de bunăstarea lăsată în urmă de evacuați.
Nu sunt sigur dar s-ar putea ca o dată să fi trecut pe roșu. Însă pe sens interzis am intrat, la un moment dat. Am apelat la cea mai nedumerită fizionomie din dotare, am oprit lângă mașina poliției și am mimat uimirea la explicațiile pe care mi le dădea omulețul cândva verde (azi albastru, după ce anul acesta le-au fost schimbate uniformele, să fie și ei în rând cu Europa). Bomben? Oau! Evakuierung? Oau! 45.000? Oau!!! Mi-a sugerat să merg până la umrătorul sens giratoriu și să întorc acolo. L-am întrebat dacă are sens și nu pot să întorc pe loc. N-a avut nimic împotrivă – dar mi s-a părut că îmi cere să aștept câteva secunde să se întoarcă el cu spatele, să nu mă vadă cum trec peste linia continuă.
Se cam lăsase seara când a venit vestea: operațiunea de detonare a „geglückt” – verb intraductibil cu rădăcina în substantivele fericire/noroc, o combinație tipic germană, ca, de altfel, toată ziua, cu disciplină nemțească, tehnică la fel, o detonare pe care nu a auzit-o (și nici nu a văzut-o, de fapt!) nimeni, seninătatea aceea dusă până la împăcarea (împăcare, nu resemnare!) cu imposibilitatea de a ocoli sfârșitul (căci moartea e, până la urmă, parte din viață), cu ploi atât de germane și cu Wilhelm, Kaizerul prusac din neamul marilor Hohenzollerni, familie în care intrase, cândva, de mult, ca soție a lui Carol I al României, și prințesa Elisabeth von (învecinatul) Wied, Carmen Sylva pentru care, de fapt, mă pornisem de dimineață.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.