Caut primul care să dea cu piatra. Ofer recompensă.

Nu e un păcat să fii autodidact. Nu e nici rău. Poate fi chiar un motiv de laudă. Şi eu sunt unul. Nu ştiu dacă e un motiv de laudă. Poate că e rău. Am păcătuit, ce să fac?

Într’o lume care a început să renască de la zero, două decenii sunt un interval de timp despre care, cândva, în istorie, s’ar putea uita. Dar cum întâmplarea face că aceşti 20 de ani sunt în timpul vieţii noastre (ca şi precedenţii 20 de ani, în cazul unora, ca şi următorii, în cazul altora), uitarea este una dintre moştenirile pe care le’om lăsa în urmă. Or să ne uite pentru că nu vom merita amintirea, câtă vreme le dăm pe mână un univers strâmb, o lume nevertebrată, dominată de argumentul forţei, nu de forţa argumentului.
Să reducem scala globală pe care aş fi putut să par cocoţat. E vorba de cotidianul nostru banal, cel de toate zilele, de universul mic, ăla identitaru’. Or, cât mi’aş propune să mă lepăd, cât mi’aş dori să mă simt european, România e peste tot cu mine. În cei trei samsari de mână ilegală de lucru băgaţi la zdup; în vânzătorul de flori de pe faleza fluviului după care o voce de pe margine strigă „fă’l la buzunare”; în omul statuie din piaţa mare lângă care nu mai stă nimeni pentru că piaţa mare este controlată de o gaşcă venită de unde am venit eu; dar şi în muzicianul de jazz, în regizoarea de documentar artistic, în medicul care tocmai a operat un caz special în condiţii normale şi nu sub ameninţarea clanului care pândeşte în sala de primiri, în maşina de la Mioveni care costă prea păuţin pentru valorea lor şi, tot aşa…
Drumul a început acum 20 dintr’un mare nimic. De la minus, chiar. Prea puţine lucruri bune a mai lăsat regimul Ceauşescu în viaţă. Iar din puţinul acesta, şi mai puţin se potrivea noii lumi. Aşa că a fost nevoie de reinventare. Nu’i puţin lucru să REinventezi din nimic. Să te dai cu capul de toţi pereţii pentru a te întoarce la condiţia de biped şi, chiar mai mult, să începi să zbori.
O parte din poveste o ia razna. Se duce spre acea Românie de care ne e ruşine, în care nu avem încredere, cu care nu am vrea să rămânem singuri pe o insulă pustie. O Românie sălbatică, aproape canibală. Una fără speranţe, fără ambiţii, fără vise. Una jecmănită, prădată la drumul mare. O Românie goală de sine însăşi.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre România care a început să construiască.
În absenţa unor repere, a unor tutori, a unor modele, fiecare dintre noi a pus mâna şi a învăţat de unul singur, cum a putut, ceea ce şi’a dorit să facă. S’a uitat peste gard, a mimat, a ratat, a tras lecţii din propriile greşeli, a luat’o de la capăt, a remodelat, a adaptat, a scos capul la lumină, a îndrăznit, a reuşit, a fost mândru şi a lat’o de la capăt. O traiectorie pe care unii au dus’o până la capăt iar alţii au întrerupt’o. Bună seara, domnule Darwin.
Şi mai sunt cei care nu au învăţat nimic din greşeli ci au crezut că greşeala e, de fapt, soluţia corectă. Şi au perseverat în greşeală.Şi le’a plăcut. Şi s’au simţit puternici. Pentru că nimeni nu a avut curajul să îşi asume autoritatea morală de a le spune că greşesc. Pentru că nimeni nu a învestit o autoritate morală. Autoritatea s’a lăsat pervertită. Morala s’a lăsat pervertită. Şi, atunci, bunul simţ s’a retras. Poate că s’a îndoit. Poate că i’a fost ruşine. Poate că i’a fost teamă. Greşeala a avut spaţiu de manevră şi a prins curaj. Şi a început şi altora să le spună că el e adevărul şi ceilalţi minciuna. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă.
Şi’au trecut 20 de ani.
Şi, poate, a venit vremea să se lepede cei ce s’au îndoit de îndoială. Cei ce s’au ruşinat de ruşine. Cei ce s’au temut de teamă. Poate că a venit vremea să nu mai stea retraşi ci să tragă greşeala de mânescă. Şi să’i spună că e greşeală. Să’şi asume responsabilitatea autorităţii. Şi să se lepede de cei ce le’au uzurpat’o.
Bun. Ce’mi veni? Această postare a pornit de la cele scrise de Anca şi Ruxandra. Nu sunt din branşă, nu particip la evenimentele acelea, nu îi cunosc pe cei vizaţi. Dar, uneori, mai pun mâna şi citesc (aşa, a citi la modul general) – şi mă amăgesc, atunci, uneori, că mai pot face diferenţa şi că îmi dau seama când mă lovesc de (ca să mă opresc la subiectul în discuţie) tabloid. Într’o lume normală, ceea ce a generat postările de la care pornisem s’ar înscrie repede la „cauza morţii: sinucidere”. În lumea reală, oamenii care se pricep ar trebui să îl dea afară din cetate. Poate că expresia aia cu „a’ţi vedea lungul nasului” a ieşit din vocabularul contemporan, căci, deh, limba e un organism viu; dar, cine ştie, poate că sensul ei mai trăieşte.
Şi, poate, s’o găsi şi primul care să dea cu piatra!

2 gânduri despre “Caut primul care să dea cu piatra. Ofer recompensă.

  1. As vrea sa fiu primul care da cu piatra, dar pesimismul autorului ma impiedica. La ce sa-i mai fac si eu rau? Ii ajunge ceea ce a constatat in 20 de ani de ,,democratie\” originala si nu sunt prea multe de spus! Doar ca si mie imi vine sa fug de acasa, dar unde????

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.