De ce aș mai urmări presa românească?

De când cu Twitter și Facebook (mă rog, de când cu Social Media în general) am renunțat să mai accesez presa din România. Din când în când TVR Info, uneori Hotnews – dar numai când primesc vreo alertă de breaking news „pe surse” (neconvenționale).

O anchetă bună (de-a lui Alex Nedea, de exemplu) o să ajungă sigur să mă tragă de mânecă prin linkurile „prietenilor” 2.0; la fel aflu despre un alt reportaj savuros semnat de Viorel Ilișoi sau de vreo altă ispravă jurnalistică de-a lui Vlad Mixich; Adelin Petrișor își anunță singur incursiunile în zonele fierbinți (Mile Cărpenișan, din păcate, nu mai este), CRJI își publică investigațiile pe propria platformă, Ana Maria Onisei își promovează singură, pe Facebook, interviurile-eveniment; la fel fac și ceilalți jurnaliști cu plus-valoare pe care îi urmăresc în rețelele de socializare. Orice informație serioasă își face loc înspre vârful agendeimele  prin „viralizare”. Sau prin rezumatul rezumatului făcut de mama („Ai auzit că l-au dat afară de la Ministerul Muncii pe fostul tău coleg?”).
Restul e o (citez din Valentin Zaschievici) imensă cotcodăceală.
De câteva zile, pe Facebook, lumea se plânge de omniprezența Ceaușeștilor în (vorba vine) dezbaterea televiziunilor. Nu știu ce o fi generat acest (înțeleg) delir. Foiletonul lui Tismăneanu de pe Contributors.ro, poate – sau, poate, vreun alt resort pe care l-am ratat, de vreme ce nu mai urmăresc (presupun că, în weekend, totul s-a învârtit în jurul concedierii lui Sebastian Lăzăroiu).
Media tradițională din România – televiziunile, mai ales, căci ele rămân magnetul cel mai puternic – nu se mai ocupă cu furnizarea de informație ci de exploatarea ei. În fel și chip. Până la oboseală; până mai departe, la demonetizare; până și mai departe, la absurd. Nu știu dacă este vreo strategie, de cartel, indusă la  comun acord de către cei ce au interesul de a nu fi observați când învârt banii. Ar fi prea simplu să se rezume totul la un paranoid picaj în conspiraționism. 
Des invocata absență a profesionismului este, mai degrabă, efect decât cauză: ecranul este dominat sufocat de personaje mediocre, cu idei puține dar – în schimb – proaste, cărora subțirimea temelor le priește de minune în absența unui instrumentar indispensabil performanței.
Priviți, doar, orele acelea interminabile de bătut apa-n piuă, pe tonuri patinând în isteric, de o violență verbală depresivă, într-o nuditate obscenă de idei, cu o perseverentă negare a gramaticii și a vocabularului, mimând jurnalismul; și, apoi, armatele de reporteri ajunși la fața locului, unde nu încearcă să dezlegele motivele sau implicațiile evenimentelor ci se transformă în animatori, în – cum s-ar zice – entertaineri. Sau infotaineri – deși, cred, info chiar nu mai are ce căuta aici, de vreme ce relatările nu aduc informații noi ci se limitează la a rula în neștire, în tonus de vodevil sau, dimpotrivă, dramatic (cu o morgă de doică aspirând la rolul Julietei), aceleași lucruri deja știute, repetate în șabloane mecanic reținute și gata formulate în drum spre locul faptei, pe când documentare nu era și nici ochi să vadă cele petrecute.
Informația, cea care anunță se întâmplă și spune ce, anume, se întâmplă, circulă mai repede decât carele de reportaj cumpărate cu bani aruncați ostentativ și în detrimentul jurnalismului propriu-zis, practicat de oameni care mai au curajul să tragă cu ochiul în DEX și să se ridice de la calculator chiar dacă nu a ars o garsonieră prin Zăbrăuți, despre care trebuie să povestești, în direct și în reluare, ca și cum ai cerși răspunsuri la „Te pui cu blondele”.
Oamenii care au nevoie cu adevărat de informație o primesc înainte ca media tradițională să trântească în grabă pe scroll vestea preluată, de multe ori, chiar din fluxurile virtuale și reprodusă înainte de a primi și celelalte două confirmări pomenite în cărțile ipocrit invocate de fiecare dată când mai sar scântei în această caricatură de acest fals conflict al civilizațiilor care este dus de jurnaliști cu bloggeri și invers. Nu ai breaking news, nu exiști – sau?
Bref: presa aia, cu care am crescut, nu mai este gatekeeper-ul, nu mai este Sfântu’ Petru cu chei și catastif care decide cine intră în raiul știrilor și cine nu.
PS: Deocamdată, indignații – când nu sunt apatici sau bizoni – s-au pus pe zgândărit establishment-ul. Când vor fi terminat (sigur, nu neapărat mâine) cu actualii politiiceni rupți de realități, avizi de putere, mânați de orgoliile lor mărunte și împănându-se cu deșertăciuni într-o progresivă defavoare a celor guvernați, indignații se vor repezi spre cei ce au obturat, prin propagandă sau prin fumigene, infromația. Adică tocmai acel „dă-mi exact ceea ce trebuie să știu”.
Sigur – unii mai trebuie să învețe ce, anume, trebuie să știe. Dar asta e altă poveste.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.