Capra pictată a vecinului

Fără Daniel Arasse, Rondul de noapte nu-mi era decât o migăloasă punere în scenă a companiei lui Frans Banning Cocq și Willem van Ruytenburch. Rembrandt trebuia și el să trăiască, la fel cum Tintoretto, câteva decenii mai devreme, se dedulcise la banii mogulilor epocii, pictând pe bandă rulantă portrete – care mai mici, care de-a dreptul gigantice – la comanda procurorului Morosoni, a dogelui Sebastiano Vernier și a cui i-o mai fi dat târcoale narcisismul (de altfel, și scenele pictate de Tintoretto au fost, deseori, uriașe, semn că presupusul bun simț artistic al pictorului capitula fără prea multe scrupule în fața megalomaniei de largă pungă a cardinalilor sau ciocoilor venețieni).
Istoria avea să se repete, secole mai târziu; nu mai sunt ei chiar pictori, zugrăvind realitatea în cuvinte și nu în acuarele; mogulii s-au schimbat; metehnele s-au transmis, însă, nealterate.

Migăloasa muncă de detectiv – sau de reporter de investigații – a lui Arasse, strânsă sub titlul ușor arogant „Nu vedeți nimic”, se răsfrânge asupra modului în care calci a doua oară în Rijksmuseum și, în general, te oprești în fața unor tablouri. Abia acum o observi mai atent pe femeia deloc potrivită în mulțimea de bărbați cu preocupări cel mai probabil războinice; și doar după ce te-a tras de mânecă Arasse ajungi să sesizezi aura ciudată din ceafa comerciantului van Ruytenburch. S-a tras cu pușca? A fost cineva ucis? Cine? De ce sunt unii intrigați și alții nu? Ce caută mâna stângă a lui Cocq acolo și de ce a fost mutată sabia lui van Ruytenburch?
Flamanzii spuneau mai multe povești în tablourile lor. Patru domni pictați în jurul unei mese nu sunt neapărat doar patru portrete puse la un loc. Cei patru au petrecut ceva timp alături de pictor. Întâi toți patru împreună, apoi fiecare separat. De la fiecare, pictorul a aflat câte ceva despre ceilalți. Cam în maniera în care îți umpli timpul la coafezele moderne. Suma bârfelor se reflectă într-un fel sau altul în produsul final. Un animal plasat în apropierea unuia dintre personaje, o umbră, un detaliu adăugat pentru a sugera – să zicem – gradul de corupție al breslei pe care cei portretizați o administrează, o batistă rătăcită sub scaunul unuia…
Arasse a fost doar unul dintre nenumărații chibiți din preajma artei. Un chibiț frumos, fascinant, cu zâmbetul pe buze, renovând, în bună măsură, maniera de a admira arta, fără a o demola de-amorul demolării.
Unii au ales critica de artă din vocație – fie pentru că, asemeni lui Arasse, nu le dă pace un drăcușor și scormonesc până află contextul în care a fost elaborat un tablou (de regulă picturile fac subiectul marilor dezbateri, mai rar se încing spiritele la o sculptură), fie pentru că tehnica autorilor merită elogii sau, mă rog, după caz, observații. Pentru alții este, așa, o meserie, la fel cum în breasla jurnalistică există destui – la un moment dat erau chiar prea mulți – pentru care la redacție semerge „ca la serviciu”. Există și cei au ales critica pentru că le place arta dar nu le-a ieșit niciodată o schiță. Nimic rău în asta – până la punctul în care, uneori, se pot manifesta vehement, violent sau chiar obscen la adresa unei opere sau a operei în ansamblu; pe alocuri li se vede o atracție aparte pentru capra vecinului, chiar. Și ar mai fi câte unii care, nereușind să atragă atenția prin forțe proprii, speră să facă audiență izbindu-se în plin de gleznele titanilor (cum ar fi acel no-name care l-a ucis pe John Lennon). Mai degrabă rămâi cu amintirea stelelor verzi decât cu ceva din fructele rațiunii lor de a se produce public.
L-am auzit, la România Actualități, pe un domn vorbind despre licitații, piața românească de artă și pictorii autohtoni. Cum că ar fi supraevaluată, că ar urma traiectoria bulei imobiliare din Statele Unite… Posibil să fie așa. Însă exemplul folosit de acel domn era Nicolae Grigorescu, un barbizonist de mâna a doua ridicat la rang de pictorul național (echivalent al lui Eminescu în literatură) doar pentru că emană pășunism prin toți porii. Nu i-am reținut numele domnului pe care l-am auzit la radio. Dar mi-a adus aminte de un alt ilustru necunoscut, ajuns, pe la (voila pășunism) cumpăna dintre secolele XIX și XX, prin forța politică a împrejurărilor (altfel spus, într-un limbaj contemporan: ca protejat al unui mare mahăr politic), să influențeze deciziile conducerii Școlii Naționale de Arte Frumoase și să reclame degradarea valorică a lui Theodor Aman.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.