Eclipse totale. Mineriada 1.

Dragă eclipsă,
știu că e cam târziu și tu te pitești dar, uite, știi, aici, pe partea asta a lunii, viața merge mai departe, cu scrisori deschise de la Moni și lupi tineri care, ah, se dovedesc a fi doar niște murdari șobolani.
Azi a fost 15 iunie, unii s-au gândit la poetul care a scris-o p-aia cu „La steaua care-a răsărit”, alții au urlat ca disperații supărați că pleacă Gigi din Ghencea după ce, ani la rând, au strigat „Gigi, pleacă din Ghencea”… cine să-i mai înțeleagă?

Deagă eclipă,
de aici, de unde sunt, nu văd cerul. Ceea ce mă ajută să nu uit că e 15 iunie și – știu! – nu-s mulți cărora le mai pasă dar, iaca, au trecut 21 ani de la mineriada aia din 13-15. Și (al naibii dacă știu de ce) toată ziua m-am gândit la mineri, care, în bună parte din viață, nu văd – nici ei – cerul.
Există o poză (frate Molovata, o mai ai prin arhive?) cu un inginer neterminat, jurnalist nu neapărat dovedit, sprijinindu-se, mut, prin caschetă, cu fruntea de un stâlp, la ieșirea din subteranul minei de la Anina. Făcută în vara lui 2005 (poza).
Ieșiserăm din subteran. Acolo, la sute de metri sub lumina zilei, trei ziariști și un inginer-șef s-au auzit apelați, la un moment dat, din beznă. Haideți, bă, veniți să puneți mâna. Ne-am apropiat de voci. În întunericul păcălit de lumina palidă a lămpașelor ancorate în căștile de protecție ne-am trezit față în față cu două pete strălucind a sudoare. O strălucire murdară de zgură, la fel cum negricioși de mizerie erau și chiloții cândva albi, singura piesă vestimentară pe care o purtau, acolo, jos, la sute de metri sub lumina soarelui.
Au fost ușor derutați, chiar puțin stânjeiți, când au dat cu ochii de inginerul-șef și de trei străini. Dar acolo, jos, nu mai există șefi și musafiri. Când un vagonet s-a înțepenit nu mai contează cine ești sus, la lumina zilei – pui mâna și ajuți. Acolo jos ești, pur și simplu, ortac. Frate.
Am ieșit la suprafață și m-am înfipt în primul stâlp. Nu mai știu ce am gândit, atunci, acolo. Adunasem o grămadă de frânturi de idei. Ce-aș fi putut ajunge, cum aș fi putut trăi, unde eram acum, unde mă dusese viața, cum se prăpădiseră oameni nevinovați în subterane, cum a explodat abatajul de la Rodna a doua zi după ce trecusem pe acolo… O rafală de secvențe ca dintr-un film mut iar eu trebuia să interpretez, la pianină, partitura muzicală; partitura propriei mele vieți.
Nu mai am acea fotografie dar mi-o amintesc bine.  Eram disperat și furios, extenuat și depresurizat. Și mi-am văzut, mai apoi, de viața mea.
Am urcat la suprafata. Iesit din colivie, mi-am sprijinit casca de primul stalp intalnit, am privit neputincios pamantul si le-am multumit lui Dumnezeu si profesorului de mecanica pentru examenul picat si pentru anul pierdut. A fost motivul pentru care am renuntat la Facultatea de Mine. Era deja anul 1991. Lumea se schimbase.
Noroc bun?            

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.