Ilustrată dintr-o vreme în care se mai trimiteau cărți poștale scrise de mână

Gata pauza! S-a terminat! Capu’ la fund!

*

Dacă-mi aduc bine aminte, arătarea ce se ivi de după colț, înaintând în contre-jour prin lumina începutului serii de vară, ne-a cam tăiat respirația. Pe acolo nu mai trecuse vreodată așa ceva, nici unul dintre noi nu mai văzuse deși cu toții auziserăm c-ar exista. Se prelingea pe stradă, apropiindu-se. Ajuns în dreptul nostru, s-a oprit. Respira greu. Oricât de dezghețați la minte am fi fost, priveam nedumeriți, neîncrezători, surprinși, umiți. Acel animal, desigur, nu exista!

 

Pe Terry Jones l-am cunoscut într-o vacanță. Vara lui 91 sau 92, cred. Nu, nu e vorba despre idiotul acela de fundamentalist care a dat foc Coranului, nici despre Terry Jones din Monty Python. Altul, că-s mulți iar numele e chiar banal.
Cred că era o seară de vineri, pentru că a doua zi urma să facă o pauză, pe drum, pentru a asculta – pe unde scurte (sau pe unde lungi?) transmisiunea BBC World Service a etapei engleze de fotbal. A luat colțul străzii, ivindu-se călare pe bicicleta cu care își propusese să facă turul lumii, A oprit în fața noastră. Rezemam, oh, dolce far niente!, zidul curții Catedralei ortodoxe, gașcă de rockeri, poate cea mai faină gașcă pe care a avut-o vreodată Oravița (da, știu, fiecare alt orăvițean poate spune același lucru și cred că și eu mai pot nominalza cel puțin două alte găști la fel de „cea mai faină” din care, acasă, am făcut parte de-a lungul anilor): Bata, Piți, Boracu, Șobolu, Slayer, Nicu, Zambilu, care, pe vremea aia – chiar și în fața arătării – n-avea cum să își imagineze că-ntr-o zi i se va părea o nimica toată să pedaleze dintr-o bucată de la Güttersloh la Hannover, 250 de kilometri (sigur am lăsat câțiva pe afară!). Ah, era să mă uit pe mine. UPDATE: Mihai „Oacă”.
Era o vreme în care încă nu descoperiserăm vechea baie comunală și rostul ei real – fusese cumpărată de o familie nu pentru a o reda circuitului igienic public ci pentru a avea unde să bea fără să mai plătească altora adaos comercial și „păstrează restul”. Era o vreme în care nu dădeam atenție puștoaicelor de trei sfert de metru roind, pe atunci, în jurul nostru, vipurile cartierului – și care, astăzi, nu cred că ne-ar mai băga ele în seamă!
Nu mai știu dacă Terry a despăturit harta sau ne-a cerut, pur și simplu, să-i indicăm direcția spre Anina. Din ce-mi aduc aminte, ne-a luat ceva timp să ne dezmeticim și să-i arătăm că e pe drumul cel bun. Minunăția coborâtă de pe bicicletă ne-a întipărit pe fețe fie un zâmbet, fie o expresie tâmpă – cert e că omul s-a apucat să ne vorbească. A fost ca la circ, după numărul de levitație, când magicianul ordonă trezirea (sau ca maimuțele în fața îmblânzitorului). Și amiciția s-a legat repede.
Nu știu ce-o fi fost în mintea mamei când s-a trezit în curte cu fi-su însoțit de un necunoscut cu bicicletă, cu pantalon de cvasiblug trei sferturi și tricou prăfuit, cu bocanci în plină vară și neras de câteva zile. Când i-am spus că l-am invitat să înnopteze la noi a râs, așa, mascându-și, parcă, niște vorbe dulci. Cu vreo cinci ani în urmă îi mai adusesem o asemenea arătare, un rocker pletos cules din trenul în care am stat ore bune înzăpeziți pe ruta Timișoara – Oravița. Și pletosul dintâi, sunetistul celei mai faine trupe rock românești din ultimele decenii bune, trebuia să ajungă la Anina, unde era inginer stagiar. Bref: aveau deja antrenament, ai mei!
Terry a apucat să se spele după care l-am scos la o bere, cu mai sus pomenita gașcă. Pornise, din Londra, să dea ocol lumii pe bicicletă, fusese – între altele – șofer pe o dubiță care distribuia lapte, avea un frate, Steve, care îi cofinanța călătoria, sponsorizându-l în calitate de scriitor și proprietar al unei edituri care publica doar cărți de non-ficțiune, mai precis, cărți despre istoriile murdare ale orașelor britanice. Un fel de Infractoarea Mov. Din întregul bagaj cu care călătorea, cel mai mult ținea la tranzistorul său, aparatul de radio portabil, cu baterii, pe care prindea BBC-ul și care, mai ales, îl ținea la curent cu tot ce mișca în fotbalul lăsat acasă. Auzise de Steaua dar nu înțelegea de ce ai vrea să ții cu o echipă care a jucat două finale de cupe europene și pe una a câștigat-o numai pentru că vremelnic s-a dovedit a fi cea mai în formă dintre competitoare. N-ar putea să țină cu ManU sau Arsenal sau Liverpool, pentru el există doar o singură echipă – Charlton Athletic, fie că mai apuca din când în când Premier League, fie că juca jos, tot mai jos. Pentru el – și pentru alți nebuni din periferia aia sud-estică a Londrei, nu departe de meridianul zero – nu conta decât echipa din The Valley, stadionul din Charlton Park, plin la fiecare meci, indiferent de eșalon.
A refuzat să doarmă în casă. A scos din bagajul ancorat pe bicicletă un cort instant (altă drăcovenie pe care nu o mai întâlnisem) de o persoană și l-a instalat sub acoperișul depozitului de lemne din curtea copilăriei mele. Ar fi fost, totuși, o nebunie să urce, la lăsatul serii, 20 de kilometri. Sau mie îmi părea așa. Atunci.
Dimineața a acceptat să intre pentru o cafea și o gustare, am mai schimbat câteva vorbe și dus a fost. După câteva luni am primit o carte poștală (era o vreme când se mai practica sportul ăsta – trimisul vederilor scrise cu mâna) din Thailanda. El ajunsese acolo; bicicleta nu. Scăpase fără să îi fie furată în România ca să i-o fure cineva în Orientul Mijlociu. Și-a luat alta și și-a văzut de drum. Parcă am mai primit un semn de la el de prin State.
În 1996, când football was comming home, l-am căutat și-am dat de el, înaintea europenelor de fotbal, avertizându-l telefonic că aș putea ajunge prin Anglia. N-am ajuns. Vize, student, leafă mică, alea-alea…
Și, iaca, am ajuns cu postarea asta iarăși la fotbal, de unde plecasem, cel puțin înainte de a mă așeza să rumeg în scris niscai amintiri. Am rămas, după întâlnirea cu Terry, cu (recunosc) puțină invidie, cu pofta de a bălăuri și ideea aia a lui despre echipa de fotbal pe care  iubești indiferent de liga în care aceasta a ajuns. Așa că, dacă vă simțiți împliniți și curățați și mântuiți, retrogradați-o pe Poli și rămâneți cu liga voastră cinstită (Mariuse, ai înțeles ce ai vrut tu, te credeam mai inteligent decât al-de Geambașu & restul de numărători de vincluri – a propos, știi de unde vine? – dintre picioarele amantelor de pălitori cu bocancul în loptă. Ți-oi desena eu cândva, când ne-om întâlni la o bere).
Numai să se termine odată cu toată alba-neagra asta, cu luatul greu al deciziilor, de parcă ei ar fi balanțe, nu eu. Dacă a încălcat ceva reguli, să se aplice regulamentul. Vorba lui Cristian Chie (frate, mai actualizezi blogul ăla?): „om găsi noi cumva să vedem pe net și meciurile din divizia C”. Și, când o fi să ajungem, mergem și în tribune să vedem echipa aia care joacă pe Dan Păltinișanu aka El Monumental. Oricum, Steaua, Dinamo și restul d-ale voastre n-or să strângă veci pururi atât public cât s-a adunat la un Poli – FC Bihor din divizia B! Pe UTA n-o pomenesc, Aradul în fotbal nu există!

3 gânduri despre “Ilustrată dintr-o vreme în care se mai trimiteau cărți poștale scrise de mână

  1. frumos scris, frumoase amintiri, frumos oras, frumosi prieteni.am indoieli la faza aia cu: \”cea mai faina\” gasca de rockeri din Oravita.cu drag mihaibatkyoaca

  2. vrei sa ne porcaim ca moni si iri? pe net? sa ne vada lumea din show-biz?sa ne dea cristi\”pac, pac, la jurnalu\”?si noi am fost faini: pupii, sebi m, scobercea, sebi i, rangutele, oana, jeny, geta.de fapt, ca toata lumea:faini, geniali si tineri. era sa uit de mine :)da. a fost o gasca mai faina. gasca mare, si voi \”ai mari\”, si noi \”ai mici\”. chefu' de la vampiru cand am fost toti,ala din 93? sau revelu d la dragan? sau izvoru' rece din 92?da las ca pove. poate toti?. la o bere, acasa. la Oravita.cu drag tuturor celor amintiti, si celor pe care i-am uitat

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.