Eurovision 2011. Postarea de după sâmbăta asta.

Un rând de Kölsch pentru toată lumea! strigă, în delir, azerul de lângă mine, scuturând, în mod tradițional german, clopotul de deasupra tejghelei cârciumarului. Ciulesc urechile, ridic sprânceana dreaptă, îndrept vizorul înspre vocea venind dintr-acolo…
Ștefănescule, ce ai? Vecinul din dreapta nu e azer, e doar un neamț rotofei, bombănindu-i monoton și dezamăgit altuia, ajuns prea târziu în fața televizorului, ceea ce noi, restul, văzuserăm în direct, într-o cârciumă aspirând, pe alocuri, spre sală de pariuri în care se transmite o cursă de cai programată noaptea, pe un hipodrom amenajat într-o pădure (una adevărată, nu una prin care a trecut Verestoly). O mică mama Omida aici, un baba Vanga în devenire dincolo, câțiva Nostradămuți făcându-și auzite glasurile prin norișorii de fum… Ce puternici am fi dacă am lucra împreună! Cel puțin o dată pe an, ca în cooperativele regionale de punctare. Despre care bombăne, morocănos, și visul spulberat – al kölschului gratis pentru toată cârciuma – de pe scaunul din dreapta. „… și scandinavii cui crezi că au dat punctele? Iar cei 31 de votanți din San Marino pentru cine au votat?”. Îmi vine să-l trag de mânecă și să-l întreb unde s-au dus cele 12 puncte ale Austriei dar mă abțin, deși-s convins că a uitat că vin din România, țară care a primit cele 12 puncte ale Moldovei.
Dar, cum bine spunea și Vonnegut, așa merg lucrurile.
Într-o competiție în care, vorba lui Bogdan Bele, parcă asculți o singură melodie de la cap la coadă, cei mai aproape de gustul meu au fost (dacă ați rezistat până la ultimul concurent, dacă nu v-a doborât monotonia, dacă nu v-a luat cu amețeli de la decorul psihedelic de late 60s – early 70s din fundalul piesei sârbești) georgienii (cărora, sigur, le place Linkin Park). La fel cum suedezilor le place popul german din anii 70-80, căci melodia lor a început cu ritmica lui Nightflight to Venus (scrisă de Frank Farian pentru Boney M) și a continuat ca și cum ar fi fost compusă de Dieter Bohlen (blondul de la Modern Talking, pentru nepoțeii din public) pentru CC Catch. Tot din vremea CC Catch mi-au părut aterizate freza și prezența scenică a concurentului rus, cu aerul său de macaragiu stagiar pe șantierele naționale ale tineretului comunist (deși, de vreme ce în spatele lui s-a aflat Nadir Khayat aka RedOne, unul dintre compozitorii lui Lady Gaga, probabil că nici nu a fost gândit să câștige ci, mai degrabă, să decoloreze niște conturi).
România. Piesa n-a căzut de pe portativ, a sunat aproape la fel ca și marea parte a compozițiilor scoase la această pseudo-bursă de șlagăre; fredonabilă ca și multe altele, ceva mai ritmată – poate prea rapidă, însă , și cu o orchestrație cam rudimentară. Mie mi-a adus aminte de – să zicem – Marius Țeicu, Ricky Dandel, Marina Voica și alte talente concurând la Steaua fără nume sau Șlagăre în devenire. Vocea culeasă de prin barurile de karaoke a solistului a plătit tribut amatorismului, într-o competiție în care, de exemplu, dacă ai fi ascultat accidental melodia ungurilor, ca să dau un exemplu de melodie cvasi-identică celei românești, ai fi jurat că e Celine Dion terțată la refren de Whitney Houston (a propos, e păcat să o asculți fără să o vezi; e o apariție reconfortantă, la fel ca și concurentele din Austria și Elveția, dacă-mi permiteți și nu supăr feministele). Unde mai pui că de promovare s-a ocupat cuplul feroce Marina Almășan – Victor Socaciu; nu știu prin alte părți cum au stat lucrurile, dar în Germania, cei doi au plimbat Hotel FM pe la cele câteva (două-trei) crâșme cu afluență românească într-o șușă tradițională promovată cu niște afișe A4 scrise în word și lipite ca posterele electorale, cum s-o nimeri, pe stâlpii de susținere din sala de așteptare a ghișeelor secției consulare.
În rest, gustul de Haribo al estoniencei, un fel de Katy Perry, în fond, încercarea Franței de a epata (pe de o parte, o melodie altfel, complet altfel; pe de altă parte, piesa cântată în dialect corsican, în italiană, de fapt, pentru a nu se mai spune că La Grande Nation și-a călcat în picioare minoritățile), neptrivirea dintre vocea italianului și piesa cât se poate de faină, stupefacția Zdub și Zdob (măi, băieți, știu că se poate și mai bine!), simplitatea catchy a islandezilor (mi-a amintit, via John Candy, de un pasaj din filmul Vacanță în Europa, când mama rătăcită pleacă în căutarea familiei și nimerește la un moment dat în anturajul unei fanfare polka; deși cred că, mai degrabă, a fost într-un Home Alone, în primul, parcă, căci mama era Catherine O’Hara iar în celălalt film a jucat Beverly D’Angelo; da, Home Alone e, iată aici dovada, dragă Victor Socaciu) și a elvețiencei (na, că am pus de două ori linkul; ce-o zice psihanalistul?).
Pe Dino Merlin l-aș fi bătut cu chitara aia în cap până se răzgândea și cânta în sârbă; sau în croată, sau, mă rog, în bosnoherțegovineana aia a lui. O fi fost George Bernard Shaw îndrăgostit de Split dar u merge să cânți în engleză acorduri dalmate cu miros de maestral (vântul care bate, la Adriatică, dinspre sud-vest, dinspre mare, altfel spus). A stricat melodia!
Mie Lena mi-a plăcut. Nu neapărat cel mai mult și nici de la prima audiție, când m-am uitat luuuung la Stefan Raab (prezentatorul Eurovisionului de anul acesta și inventatorul câștigătoarei de anul trecut, cel care, de fapt, a avut ideea de a o pune să-și apere, fără prea mari șanse, drept e, titlul); Taken by a Stranger nu este, însă, o piesă de Eurovision; altfel, Lena, bag de seamă, a trecut de la faza de fetiță înamorată la cea de aproape-post-adolescentă kinky. A propos: funny, introducerea cu varianta rock-swing a lui Raab la Satellite. Și a propos b: am auzit-o pe Lena cochetând cu jazz-ul anilor 40 și sună cool.
Despre azeri am spus, la momentul intrepretării, că e chiar bunuță, piesa lor pop. Dar nu mă așteptam să adune atâtea puncte – care pe cumetrii, care pe simpatii, care pe gaze naturale… Dar, iaca, asta fu istoria ediției de anul acesta a Eurovisionului, ca și cea de alt’an, ca și cea de anul ce vine.
Bine că n-a câștigat România. N-avem noi gaz cât au azerii să organizăm o chestie care să nu se facă de râs pe lângă ce-au făcut nemții anul acesta dintr-un stadion cu care mă obișnuisem că are o acustică îndoielnică!
Și am mai avut și o bucurie, aseară. Pentru prima oară mi-a părut bine că melodiile trebuie să se termine în maxim trei minute – anume, când s-au produs pe scenă gemenii irlandezi.
Ștefănescu, douze points!
Later edit: numai pe mine m-a trimis melodia azerilor cu gândul la Dusty Hoffman în Absolventul?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.