Un fel de cronică dixie cu clarinetul lui Woody Allen

Ah, cu bătrânul!
Păi cam atâta mi-a ieșit:

– și-atât, că s-a repezit la mine plasatoarea blondă cu ochelari și călcând pe vârfuri să nu tropăie (de ce o fi venit la muncă în pantofi cu tocuri dacă știe că nu e bine?) în podeaua de pal laminat a galeriei Filarmonicii din Köln, unde, din picioare, ca studenții anilor 60, m-am bucurat de reprezentația din adâncurile sălii.
Păi, i-am zis duduii, la mine veniți când sala strălucește la fiecare zece secunde? Das würde ich Diskriminirung nennen! Nu, ea nu i-ar spune discriminare ci pur și simplu ghinionul meu de a mă afla în locul nepotrivit, adică alături de ea.
Bun și așa, ce mai contează? Am stat la cucurigu, în picioare (n-aveți voie să vă așezați pe trepte, sunt căi de evacuare, trebuie lăsate libere!) . Dar musai să fiu fericit că am stat în picioare, pentru că alături de noi, cei cam 100 care am prins biletele de pe urmă, erau aliniați cei în scaune cu rotile (și să nu credeți că n-au dat din cap, umeri sau șolduri cât au putut în acordurile drăcescului); sau puteam să nu văd, doar să aud; sau să nu aud, doar să văd. Sau să nici nu știu că există…
Sau, iaca, să nu prind bilet, căci numai 100 s-au dat la galerie iar sala era plină (scump, domnule, un concert al bătrânului, 100 și ceva de euro locul pe scaun, vorba cuiva din coada aia cum de la alimentara cheii la gât nu am mai văzut: Hope they are going to some charity too!) și după ce mai cântă o tură seara asta la Paris, pleacă, bătrânul, înapoi în Manhattan-ul cu care, încetul cu încetul, devine sinonim (deși e un shegetz din învecinatul Brooklyn); se duce la Soon-Yi a lui & la Carlyle Hotel unde se produce în fiecare luni cu band-ul de dixieland (sau New Orleans jazz, the early one, the raw jazz, crud, nestilizat, neșlefuit și neșcolit), renăscând pentru 90-și-ceva de minute strălucirea unei Americi izolate de restul lumii ca într-o evanghelie freudiană pe care el o scrie, o adoră și o respectă cu sfințenie și (ei, bine, da!) o ia cât se poate de în serios; în timp ce noi, restul, ne ducem să-l vedem și ascultăm pe evanghelistul care, deh, nu va fi decât goarna – ok, clarinetul – mântuitorului. Dar noi nu știm asta și chiar dacă știm, ne facem din el, din omul cu clarinet care ne-a făcut de atâtea ori să râdem cu cap, chip cioplit. Pentru că ne place! O, da, ne place! Ne place evanghelistul și faima lui – ca și cum însăși apariția lui ar fi mântuirea!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.