Jurnalul de la Sarajevo (3)

Prima parte din aceste gânduri strânse la Sarajevo sunt aici – iar aici a doua.
Am coborât cu sfială în tunel. Fusese singura cale de legatură a oraşului cu lumea de afară. Mai exista o variantă: podul. Putea fi, însă, folosită mai ales dacă veneai de afară, înarmat cu ţigări pentru vameşi – tanchiştii ucraineni. Să intri în oraş era mai uşor. Ieşirea, însă, devenea o aventură fără (parcă) sfârşit. Pentru a traversa un pod peste Milijacka nu-ţi trebuie decât 15 secunde. Hai, 20. Astăzi, pe timp de pace. Dacă te aventurai atunci, aveai nevoie de ore întregi. Negocieri pe străzi ascunse, mită, discuţii între soldaţii şi ofiţerii trupelor ONU, între cei din urmă şi militarii celor două tabere combatante… Urma, apoi, îmbarcarea în vehicolul blindat şi călătoria spre linia frontului. Podul. Descinderea din tanchetă. Lumea liberă. „Liberă”.   „Excursia” propriu-zisă dura doar un minut. Cel mai lung minut din viaţă. 
L-am văzut, într-o seară (ivit pe ecranul televizorului într-o pauză fără peroraţii şi lamentări politicianiste) pe acel violoncelist care, 22 de zile la rând, a cântat în faţa brutăriei din Markale, în sângerosul 1995. Avea şi o fotografie a locului. O ţinea în mână, o mângâia între degete. Era acolo, cu violoncelul său, lângă şina tramvaiului 1, cel care leaga Bascarsija de Bulevardul Snipper-ilor. Baricadat de flori. A cântat, aşa, 22 de zile, câteva ore bune pe zi,. La sfărşitul fiecărui concert, îşi lua scăunelul, îşi lua violoncelul, îşi lua tristeţea şi se pierdea în mulţime. Nu ştiu ce a cântat – contează? Ba știu. A cântat un adagio de-al lui Albinoni. Contează? Mi-am amintit greu, deci, ce, anume, a cântat în toate aceste zile. Mai grav, însă: nu am reţinut nici măcar numele acestui violoncenist bosniac ((later edit: iată, deşi mi-am notat numele lui, deși, între timp, Steve Gallowey i-a dedicat un roman pe care l-am citit și îl am lângă mine, tot nu l-am reţinut). Numele lui Alija Izetbegovic, în schimb, l-am reţinut. Ni-i reamintim pe răufăcători, iar pe cei care ne bucură îi lăsăm uitării. Manualele de istorie sunt încărcate de nume de împăraţi şi domnitori „mari“ şi „bravi“ şi „vitezi“ – deveniţi celebri mai ales prin războaiele pe care le-au purtat. În „atentatul de la coada la pâine” au murit 22. O cifră şi atât. Nici măcar unul dintre numele acestor nefericiți nu a făcut înconjurul lumii. Se ştie doar că au murit.
De fapt, nici cine i-a ucis nu ştim prea bine. În fapt, nu ştim cine a tras, nu ştim cine a ordonat să se tragă, nu ştim dacă a fost o crimă sau s-a pus în scenă o crimă.
Nu ştim nimic.
Şi pe Ferhadjia m-am mai plimbat, prin intersecţiile cu micile străzi perpendiculare ce dau spre dealurile de unde, mai înainte vreme, se trăgea De parcă aş fi înţeles ceva! Oraşul de astăzi, oricât ai fi citit, oricât ai răscoli emoţii printre ruine, pe straduţele cu ziduri scorojite sau ferestre plombate cu funduri de lăzi, nu mai are nimic din macabrul miraj al deceniului pierdut. Cinismul îmi dă târcoale. Dar realizez că nu suferinţa sarajliilor îmi agită fluturi din burtă. E suferinţa mea. E egoismul. Mă doare neputinţa de a mă trasnporta în timp acolo, printre liniile frontului. Nu poţi înţelege psihicul bombardatului fără să te afli acolo, în plin bombardament. Orice tentativă de a aduna reverberaţiile acelui trecut pe care îl caut cu disperare rătăcind prin oraș îmi eşuează lamentabil. Aş fi vrut, Doamne, cât de mult aş fi vrut să fiu acolo, atunci. Cred că aş renunţa cu toată inima la multe din cele ce le sunt, le am sau le ştiu pentru a deveni altcineva – un sarajlian, născut aici, crescut aici, maturizat prematur aici, atunci, pe când viaţa îşi dezvăluia, prin întuneric, misterele. Mi-aş lua ani de sabat dacă mi-ar oferi cineva şansa teleportării în acel Sarajevo pe care n-am să-l mai pot niciodată, niciunde trăi. M-aş muta în dezastrul uman, în mizeria pe care omul, cu propria mână, a ridicat-o la rang de imperturbabil modus vivendi, când a purces la războaie, când a zămislit acest război – pentru Sarajevo. În tot acest nimic imens se ascunde, în fapt, o uriaşă blagoslovire. Se prea poate să greşesc.
Ştiu – sunt cinic. Privind de aici, timpul îmi conferă imaginea unei sfere compacte și mărginite. Pentru ei, pentru cei care-şi numărau nopţile în adăposturi subterane, fără apă, fără lumină, fără căldură, eternitatea nu se mai sfârşea – o dată pe secundă şi, tot aşa, secundă după secundă, încă un minut, încă o oră, încă o zi, încă un an. În acea mică eternitate, în care speri să nu ajungă niciodată aroma aspră a morţii şi a celorlalte suferinţe de afară, unde copiii sunt ţinte într-un sadic sport practicat de snipperi, poţi fie să descoperi resorturile existenţei, fără a reuşi să desluşeşti argumentaţiile celor ce au decis, purtat sau urmărit acest război – fie, dimpotrivă, poţi trece sufleteşte în lumea celor drepţi, pentru a ieşi, mai apoi, sărac cu duhul la suprafaţa oferită, ca din milă, de alţii. Alţii care pentru tine au luptat – deşi tu nu le-ai cerut-o niciodată. Sau, poate…   Sunt ziarist şi, altădată (îmi spun), când voi fi eu mai mare, va mai veni un război, asemeni celui de la Sarajevo, spre care, dacă vreau, pot alerga. Nimic, niciodată nu-mi va putea agita generatorul de sentimente aşa cum ar fi putut-o face această farâmă de lume. O face, chiar şi acum, în zilele de pace. Mi-e frică să mă gândesc la ce-am pierdut, la ce-am ratat când n-am putut simţi – aici, atunci, odată cu ceilalţi.
Simbolurile oraşului au murit. A ars monumentala bibliotecă, o clădire austro-ungară ce adăpostea aproximativ un milion de volume. Ce nu s-a prăpădit în toiul luptelor a fost ars în disperarea celor îngheţaţi în iarna asediului. Clădirile pot fi reconstruite. Spiritul oraşului s-a prăpădit, însă. Istoria i-a ars. Irecuperabil.   Au rămas doar cuvinte protocolare aşternute pe hârtia cărților de onoare de toţi cei cărora rănile sarajliilor le-au fost capital politic. Vorbele acestea, au unii impresia, ar conta mai mult decât amintirea durerii. Omul – care, întotdeauna, preferă să nu creadă că există momente în viaţă în care trebuie să gândească. Să înţeleagă. Să înveţe. Din greşelile altora. Din greşelile sale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.