O postare lungă, tare lungă pentru un oraș și o piață. Matache.

Prima oară am ajuns acolo copil fiind; m-a luat tata cu el la București, într-o delegație, și m-a dus să mâncăm un mic în cârciuma la care era piccolo un fin de-al nostru – pe un colț de stradă, la doi pași de Matache. Nu știu dacă mai există.
Mai târziu, mult mai târziu, student fiind și locuind în Leu, am găsit că mi-e mai simplu să mă sui în 35 și să-mi fac piața în Matache decât să mă sufoc în 136 până pe undeva prin Armata Poporului.
Tot prin studenție, la un ciubuc, ca operator de sondaje pentru niște francezi sau mai știu eu pentru cine, pasul statistic m-a dus la o bătrânică din blocul de la parcul Gării de Nord; o băbuță mărunțică, ușor pălită de paranoia – cât să nu o ia razna de tot dar să își condimenteze puțin o savoare narativă abundând de povestioare despre cartierul în care și-a trăit cea mai mare parte din viață. O mai vizitam, de vreo două ori pe lună, când treceam pe la oficiul poștal de la parterul blocului, unde-mi închiriasem o cutie poștală.
Ani la rând am trecut, mai mult cu mașina dar nu de puține ori pe picioare, prin zona delimitată de piața Berzei, Gara de Nord, Radiodifuziune și Moxa. Ador, mai cu seamă vara, străduțele acelea „sugrumate” de minunații copaci mai înalți decât clădirile care, lucru din ce în ce mai rar într-un București defrișat de demolările comunsimului și ale samsarilor capitalismului de cumetrie, mai au și curți. Până și scorojeala fațadelor are ceva fascinant, în acele locuri în care, din când în când, cu puțin noroc, mai poți vedea câte un cap cărunt, cu riduri fără număr, la un geam aproape de mansardă, vorbind cu stoluri de gugștiuci niciodată sătui. 
Mai jos, pe stradă, în dosul unei ferestre prăfuite și cu tocul ros de vremuri și vremi, cu fundul spre lumea fără cap, se reazămă o păpușă Arădeanca, despuiată și – dacă-mi aduc bine aminte – fără prea mult păr. O părere de abandon întărită de colțul ciugulit al pervazului. Alături, o urmă de (oarecum) vechi meșteșugari, dincolo un magazin cu vechituri și, da, știu, multe curți în care nu de puține ori locuiesc (acum, căci proprietarilor de drept le-au ieșit peri albi războindu-se cu un sistem cu ochelari de cioclu) numai femei dar apar mereu copii noi.
 
Două-trei fațade mai încolo, cum mergi pe trotuarul ușor denivelat de rădăcinile mai zdravene decât cele ale oamenilor ce le trec pe sub corolele grele de verde, vara, două-trei fațade mai încolo, zic, geamurile au fost zidite dar pentru zugrăveală au rămas suficient de puțini bani pentru a lăsa trecătorului un semn al altor vremi, când cineva simțea nevoia sau plăcerea de a mai arunca un ochi înspre lumea care, încetul cu încetul, se sălbăticea.
Sigur că în toată nebunia ultimelor șapte decenii, ca și mare parte din oraș, acel cartier s-a degradat nu doar fizic. Sigur că s-a umplut, ca și acele străzi din partea cealaltă a gării, de semne de întrebare. Dar nu cartierul a fost de vină. Și nu el trebuie să plătească pentru îngustimea unor minți mai soioase decât promiscuitatea și insalubrul aciuiat pe unde legea s-a lăsat dusă de nas tocmai pentru a favoriza mârșăvia acum în curs de derulare.
Dacă aș fi fost în București, m-aș fi alăturat lui Paul și Irinei, lui Teo și Mircea și celorlalți care s-au dus, asăzi, să tulbure sâmbăta unor zeloși jandarmi scoși în stradă de un primar care, împreună cu instituția pe care o conduce, preferă să ducă mai departe visul lor, al comuniștilor, eliberând memoria colectivă de ultimele rămășițe ale unei istorii și așa nu foarte lungi și, implicit, nici prea generoasă. E mai simplu să pui niște buldozere să facă manevre și (în cel mai rezonabil caz) o mână de asistați sociali să urce cu lopata molozul în câteva camioane decât să trezești din somnul lor etern câțiva funcționari de stat și să le ceri să schițeze sensuri unice care ar da rost motivației invocate de (scuzați ofensa adusă funcției, nu-i vina ei că astfel de oameni i-au fost hărăziți) administrația capitalei. Ar fi mai ieftin (și ar mai pica și de un comision pentru marcaje rutiere; drept e, mai puțin decât sunt obișnuite mamele pensionare ale regilor asfalturilor și bordurilor). Nu mai vorbesc, dacă tot am amintit de bani (știu, nu există), despre serviciul pe care l-ar aduce descongestionării un ring utilizabil și o rețea (sau măcar o centură) de trenuri rapide de navetă.
Dar nu-s în București. Sunt în Köln, oraș aproape ras de pe suprafața pământului de americani, spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În graba de a-și construi locuințe, germanii au avut timp și de o minimă conservare a ceea ce a supraviețuit; și pe unde li s-a oferit șansa, au restaurat. Și chiar și astăzi continuă să oprească orice lucrare pentru a răscoli pământul de cum apare un semn cât de mic al unei forme de viață înmormântată de timp. Cât despre trafic – nu, nu este ușor să circuli într-un oraș ajuns puțin peste puterile sale la mai mult de un milion de locuitori, fără a mai lua în calcul întregul conglomerat urban în care se află și care se concretizează într-un furnicar de navetiști sau turiști mult mai relaxați pentru că dispun de una dintre cele mai bune rețele de transport în comun din lume și un trafic ruier atât de nemțește croit și dirijat încât dacă pe o stație de autobuz scrie că mașina trebuie să fie în stație la 11:23, mașina cam este în stație la 11:23.
Acum câțiva ani mi s-a cerut să duc un grup de străini într-un loc din București care mie îmi place mai mult. Mi-ar fi plăcut să-i rătăcesc pe sub copacii aceia bătrâni dinspre Berthelot către Băile Grivița – și pe la Papa Șoni. Nu știu de ce nu i-am dus. Poate din același motiv pentru care nu i-am plimbat pe străduțele din spatele Pieței Unirii, prin vechiul cartier evreiesc.

Dacă mi se va mai oferi o dată viitoare, le voi spune că n-au ce vedea în orașul de beton, metal, sticlă și asfalt – și am să-i car frumos la țară, pe malul lacului. Înainte să se nască măreața zonă metropolitană care (câți Oprești și Videni or mai sta la cotitură…) cine știe ce minuni mai ascunde.
Notă: pozele sunt făcute împreună cu Cătălin Pruteanu pe vremea Blogureștilor

5 gânduri despre “O postare lungă, tare lungă pentru un oraș și o piață. Matache.

  1. dragul meue tare dimineata si poate ca nici Acasa nu s-au trezit inca porumbeii.bucuria acestei vieti mi-a dat ragazul sa traiesc si acolo, si acolo (intr-adevar, pentru mai putin timp decat mi-as fi dorit).intregul proces de descompunere, radere, inlocuire, negare,distrugere este specifica unui neam(parvenit, venit, aciuiat).ceea ce a facut ca cele doua orase sa se dezvolte diferit in privinta respectului pentru \”cei care au fost\”, a fost constiinta civica, de neam, tara, oras, biserica, cartier, strada, casa, camera, pat, masa, tablou, vaza, mama, tata, copil.posibilitatea si arogarea dreptului de a spune \”nu\”.te las pe tine sa ghicesti la care dintre neamuri ma refer.un prieten comun ( si contemporan) mi-a dat raspunsul: \”oamenii sînt egali de la natura. asta e ca si cum kant ar fi egal cu iliescu.\”cu drag,mihai

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.