Sentimentul perfect simplu al fiinţei

Astăzi vom vorbi despre filosofie. Despre, de fapt, o inovaţie în gândirea filosofică şi care demonstrează că îndepărtarea desfiinţează. Omul, ca individ, nu mai există când se desprinde de grup: proba stă în absenţa lui el/ea, cu care s’a zis. Eu – da; tu – da; noi, voi, ei/ele – da!
A se observa, în acelaşi timp, că TU este un imperfect articulat. Este, cum ar spune englezul, THE imperfect. Imperfectul perfect. Întotdeauna, TU eşti imperfect, altfel n’ai avea cum să fii TU de vină. Întotdeauna!
Şi aş mai puncta că dacă îl adunăm pe perfect simplu cu el însuşi, perfecţiunea dispare, pentru a se re-coagula odată cu secesiunea în ei/ele. Kirkegaard a intrat puţin în viaţa tânărului cu al său primat al individualismului concret dar a fost răstignit din mers.
Sigur, lingviştii ar obiecta, susţinând (asemeni studentei finlandeze) că absenţa lui el/ea denotă o descendenţă britnaică, acolo unde, în East Anglia, mai ales în zonele Suffolk şi Norfolk, persoana a III singular nu are formă proprie de conjugare, deci orice referire ar fi an useless waste of time, y compris money.
(sursa celor două pagini ale extemporalului sunt mai mulţi foşti colegi de la Jurnalul Naţional
iar acest text este suma unor note de subsol)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.