Revoluţia din decembrie. Deja vu tunisian.

Pe marginea drumului, în faţa autogării, pe drumul ce mai mult vine dinspre Libia decât duce într’acolo, unul dintre ajutoarele cârciumarului sufla în fundul unei oi de curând trecute – şi nu din cauze naturale – în nefiinţă. Nu mai văzusem până atunci aşa ceva şi mă minunam nevoie mare. Aveam să aflu că procedeul e practicat nu doar în Tunisia. Pe mine, şcoala mă învăţase că, de fapt, oile pun mâna pe fluierul ciobanului şi vestesc eternizarea acestuia…
Mă rog, domnul măcelar sufla, printr’o chestie ce’ar fi putut să semene a fluier, în oaia care se va eterniza în câteva porţii la grătar. Lângă el, printre gheretele metalice ruginite înşirate la răscruce, în pustiu, câţiva indivizi aşteptau muşterii cu teancuri de bancnote în mână. Din multe puncte de vedere, Tunisia aducea, în primăvara lui 2006, cu România anilor 90, când străinii erau pândiţi, pe la colţuri, de ţeparii cu mărci şi dolari. Asemănările nu se terminau aici. La intrarea în Tunisia te aşteptau, înainte de punctul de control vamal, băieţi buni la toate care, în schimbul unui comision, alergau în locul tău pe la toate ghişeele; puteai intra, dacă îţi cumpărai graţiile unui astfel de intermediar, fără cine ştie ce control. Dacă, în schimb, te înfăţişai neînsoţit la oficiali, aveai toate şansele să faci cunoştiinţă cu vigilenţa paznicilor graniţei tunisiene. În fapt, cu o mică atenţie, orice lucru era posibil în Tunisia şi, cel puţin din acest punct de vedere, ne’am simţit ca acasă. Încă de la hotelul din Tunis la care am decis să ne cazăm în toiul primei noastr nopţi pe pământ frican, după ce scăpaserăm cu bine din furtuna de gradul 9 de pe Mediterana şi controlul de gradul aproape zero din vamă. Recepţionerii, treziţi în toiul nopţii şi niţel cam buimaci, ne’au pus în gardă cu mersul lucrurilor pe când completau formularele de cazare. Înainte de a ajunge în Tunisia, conveniserăm să nu’mi declin ocupaţia de jurnalist, aşa că le’am spus celor doi recepţioneri că sunt sociolog (am licenţă, deci sunt!). De parcă nu le tulburaserăm deja noaptea – mai trebuia să le amplific şi eu buimăceala! Au stat câteva secunde cu pixul suspendat deasupra hârtiei, s’au privit pierduţi după care unul dintre ei m’a’ntrebat: „Ingenieur… c’est bien?”. Păi c’est tres bien, numai daţi’ne cheia de la duş odată!
Revoluţia tunisiană – începută în decembrie – confirmă o dată în plus asemănarea cu România. Nu mă’ntreb cine a declanşat’o (deşi El Comandante mi’a împărtăţit două bănuilei) – dar nici tunisienii din stradă nu’şi pun această întrebare. Preşedintele le’a promis că va umbla la salarii şi a plusat, dizolvând parlamentul – dar asta nu l’a scutit de fugă.  Tot pe sus. Mai înţelept decât Ceauşescu, Ben Ali nu a luat elicopterul până la Kairouan sau Gafsa ci dus a fost. Dar în urma lui au rămas teroriştii, gărzile prezidenţiale care, zic agenţiile de presă, trag din toate poziţiile pentru că i’au jurat credinţă lui Ben Ali. Evenimentele sunt, poate, şi televizate, dar, spre deosebire de 1989, lucrurile se petrec mai ales pe Twitter şi pe Facebook. Ceea ce, desigur, e cât se poate de surprinzător, dat fiind că reţelele funcţionează ca în oază iar firewall-ul e draconic. La fel cum se’ntâmpla în România, în 1989, cu televiziunea şi radioul (pentru cei născuţi mai târziu: pe vremea aceea nu exista internet for the masses).

Altfel: pe străzi umblă patrule de civili înarmaţi; magazinele’s devastate; au avut şi un guvern format de premierul preşedintelui fugit – care, asemeni lui Verdeţ, a rezistat undeva în jurul a (plus marja de eroare) 24 de minute; tancuri stau în mijlocul bulevardului Bourguiba (toate străzile din Tunisia se cheamă aşa; dacă nu poartă numele primului preşedinte al ţării, atunci se numesc „de l’Environment” – dacă vrei să’i joci o festă unui tunisian, dă’ţi întâlnire cu el la intersecţia celor două, dar nu’i spune în ce oraş). Cancelariile occidentale, care până vineri au tăcut mâlc, „se distanţează” acum de preşedintele fugit. Sarkozy înainte de toate – care parcă mai ieri se gudura pe lângă liderii magrebieni pentru mult visata sa Uniune Mediteraneană – a refuzat să’i ofere azil lui Ben Ali. Dacă’mi aduc bine aminte, şi Londra i’a retras nu mai ştiu ce onoruri lui Ceauşescu abia după isteria media din decembrie 89 (la care, de altfel, televiziunile franceze şi până mai ieri ministrul de Externe de la Paris, Bernard Kouchner, au contribuit consistent; a propos, actuala şefă a diplomaţiei propusese săptămâna trecută să ajute Tunisia să’şi „regleze problemele de securitate”).
Cât despre familia Ben Ali – aceasta ar fi plecat din Tunisia cu o tonă şi jumătate de aur – ceea ce seamănă cu, desigur, fuga conturilor secrete ale „sinistrei dictaturi şi odioasei sale soţii”.
Deocamdată lucrurile’s confuze. Adică pe drumul cel bun. Se dospeşte un front de uniune sau salvare naţională. Eşalonul doi al partidului lui Ben Ali se insinuează în structurile noi. Un marginalizat pe la Iaşi (sau măcar la Sfax) tot or găsi. Rămâne de văzut unde s’a şcolit – Paris, Teheran, Beijing, Sanaa… N’ar fi exclus nici Bucureşti. Dar nici Moscova.Şi deja se aud voci pronunţând cuvântul „puci”.
La doi pasi mai saltareti de locul in care parcasem masinile atarna, de un perete, un @. Aici, la capatul lumii, intr-un prafuit targ, amintind de primele forme de viata ale unui Fetesti de Baragan (fie si numai pentru ca la Remada predomina unitatile militare de tot felul), aici, iata, imi iesi pentru prima oara in cale, pe sol tunisian, un internet-cafe. M-am indreptat cu mare interes, cu speranta, chiar, catre cladirea patratoasa. Patru pereti si un acoperis plat, intocmai ca in „Muc cel Mic”, cel care, in povestile copilariei, avea obiceiul sa se plimbe noaptea pe acoperisuri.
Pe masura ce ma apropiam de cladirea micuta si maro situata peste drum de sediul Garzii Nationale incepeam sa inteleg ca bucuria mea nu-si prea avea rostul. Un lacat si, probabil, mai multe chei se interpuneau intre mine si lumea virtuala. In dosul portii ferecate, pe fatada cladirii, firma spunea ca aici se ofera „servicii de internet educativ pentru elevi”. Care copii, vorba cuiva tare drag mie si, de regula, total nepasator la aspectele politice al lumii in care traim, „vor deschide ei internet-cafe-ul, cand vor creste mari”.
Acel cineva tare drag mie şi de regulă total nepăsător la politica lumii a cam nimerit’o!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.