Ultimul ofsaid pentru Angie?

Acest preşedinte care a plecat, la braţ cu soţia sa, lăsând în urmă murmur, nu este un simplu preşedinte într’o ţară în care, oricum, preşedintele este atât de simbolic încât nu’l alege alegătorul care, până la urmă, prin forumuri online, ajunge să se’ntrebe la ce bună cheltuiala naţională cu o astfel de funcţie.

Acest preşedinte care, de fapt, nu e doar un simplu preşedinte, a demisionat, se vede treaba, pentru că vorbele sale au avut umbră. O umbră întinsă peste miezul veacului trecut. În cuvintele preşedintelui care a demisionat se auzeau cizmele şi şenilele unui trecut nu neapărat îndepărtat. Acest trecut fiind dat, există o Lege Fundamentală care cu greu şi în situaţii pe care, probabil, alţii le judecă dacă sunt sau nu excepţionale, îi dă voie unui militar să pună primul mâna pe armă. Iar preşedintelui acestei cu atât mai puţin îi este permis să spună ceea ce s’a auzit pe postul public de radio.

Dar preşedintele acesta, spun, nu este un simplu preşedinte care, din om trăgându’se şi muritor fiind, greşelii îi e supus. Sau gafei. Preşedintele acesta este un contabil. Nu orice fel de contabil. Este un economist. Nu orice fel de economist. Este cel pe mâna căruia a ajuns, cândva, însuşi satrapul finanţelor globale. Acestui om – german, pe deasupra – îi curge prin sânge calculul matematic, riguros, al fiecărui gând şi gest. Al fiecărui cuvânt.

Preşedintele acesta, care pleacă, recurgând la ceea ce se numeşte „demisie de onoare”, nu avea cum să vorbească în propria’i absenţă. Nu, gura preşedintelui n’a vorbit fără omul care îl purta pe preşedinte. Iar despărţirea nu e doar o simplă asumare a unei greşeli ci, poate, dimpotrivă, e chiar felinarul de care aveau nevoie cei ce orbecăiau prin beznă.

Altfel spus:

Demisia lui Horst Köhler, până azi dimineaţă preşedintele (cumva decorativ) al Germaniei, vine la nici o săptămână de la retragerea-şoc a celui mai interesant dintre personajele aceluiaşi partid creştin-democrat din care se trage, politic, şi şeful demisionar al statului federal. Deja plecarea lui Robert Koch, primul ministru al landului Hessen şi patriarhul aripii catolice din partid, punea sub semnul întrebării echilibrul şi chiar soliditatea Uniunii Creştin Democrate. Cu atât mai mult cu cât, de fapt, retragerea lui Koch, unul dintre ideologii economici ai dreptei conservatoare germane, venea după ce creştin-democraţii îl pierduseră şi pe finanţistul numărul 1 al partidului, Friedrich Merz.
Şi, dintr’o dată, întreaga construcţie popular-conservatoare a CDU s-a transformat într-o şandrama pe care, cedând, cei trei piloni par a o lăsa în mod voit să se prăbuşească.
Peste un anume personaj, singurul din partea căruia nu a venit, încă nici o reacţie.
Peste Angela Merkel.

PS: de ce mă doare sufletul de câte ori mă gândesc la „demisia de onoare”?

PPS: din câte aud, Guido Westerwelle (ministrul de Externe şi partenerul de coaliţiei al cancelarei Angela Merkel) ar fi declarat că el l’a sprijinit pe preşedinte în misiunea sa reprezentativă dar că acestuia i’ar fi lipsit susţinerea cancelarei; dacă Westerwelle chiar a spus asta, Angelei Merkel nu’i rămâne decât să’l citeze pe Cezar!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.