Menower?

În fiecare sâmbătă, gara mare din Köln se umple de microbişti în uniforme de lucru; important nod de cale derată (Thalys-ul francez are aici capăt de linie), Hauptbahnhof-ul este escala obligatorie a suporterilor germani către cele circa zece stadioane de liga 1 şi a 2-a din Renania de Nord. Pe la amiază, parterul gării centrale semăna cu o tribună în care suporterii îşi caută locurile; tricouri şi fulare cu Bayer Leverkusen, Bayern München, Hanover 96, Alemania Aachen se fâţâie de la un peron la altul, de la taraba de cânaţi la cea de patiserie, de la japonezul de lângă toaletă la magazinul de ziare; tobe, steaguri, fluiere, megafoane coboară de pe un peron, trec pe la pişoar şi se’ndreaptă, optimiste, spre alte peroane. Oameni în culori diferite se intersectează, mai intră în vorbă, mai mult sau mai puţin creştineşte, la câte un meci FC Köln – Bayer Leverkusn chiar se mai şi îmbrăţişează sub ochii vigilenţi ai poliţiei; or fi rivale, echipele, dar ei sunt, totuşi, colegi de birou.

În urmă, însă, rămân cioburile sticlelor de bere, podelele lipicioase, eventual nişte reziduri digestive deturnate de la traseul lor natural.

Bun.
E sâmbătă. Sunt orele amiezii. Gara, desigur, e plină. Vreo trei ceasuri pân’la meciuri. Dinspre afară se aude zarvă. Se vede treaba, îmi zic, sfârşitul de Bundesliga, aprins pe la toate capetele clasamentului, a scos druckerii din case. Ia să vedem cine’i acolo şi dacă’i rost de vreo scărmăneală stradală. Scot capul din gară.

Nici vorbă de microbişti încinşi, pe treptele ce urcă dinspre intrarea principală în Hauptbahnhof către platoul Domului. În schimb, vreo două mii de puştani. Or fi ieşit elevii la vreun miting, c’au mai avut unul, joi sau vineri, îmi zic. Pe măsură ce mă apropiam, însă, de cortina vie şi uşor dominant roz & roşie de pe trepte începe să’mi devină tot mai clar că nu prea e vorba de educaţie (neah, nici nu încape vorbă!) în toate propoziţiile semiarticulate pe care le emanau; ba, dimpotrivă. Şi nici puştani nu’s cu toţii, cum păreau de la distanţă.

Era, de fapt, doar o masă de isterici consumatori ai megashow-ului de largă audienţă şi trei parale Deutschland îşi caută superstarul, un fel de „Steaua fără nume”, un fel de „şcoală a vedetelor”, jurizată de Dieter Bohlen (pentru cei care au deschis televizoarele doar cu puţin timp înainte de Lady Gaga, Dieter Aproape-Fasole ăsta e blondul de la Modern Talking). Iar hărmălaia de acolo, dintre Dom şi gara mare a Kölnului, e legată de o posibilă prezenţă într’unul din hotelurile învecinate a unui individ din specia bohleniană, care tocmai ce se face că a pierdut finala concursului cu superstarul. Menowin. Menowin Frölich*.

Dragă Michael,
îţi scriu ţie, acum, căci, poate, acolo unde eşti vă mai dă voie pe bloguri.

Dragă Michael,
să ştii că ai pierdut pariul cu istoria. Sau cu isteria. N’ai să afli niciodată câtă pasiune a putut să nască un anume tip din Germania, Menowin, care, de fapt, nu a avut, în lunga lui prezenţă publică, nici un fel de succes muzical. A cântat, cu oarecare pasiune şi, probabil, cu ceva pricepere, nişte piese din repertoriul internaţional şi a făcut, în rest, cam ce’a făcut Papan. Aşa spune presa, dragă Michael. Cum care Papan? Ăla care înainte să devină vedetă se ocupa cu ciordeala. Aşa spune presa…
Dar, ca şi tine, dragă Michael, Menowin ăsta are o priză teribilă, lipici, nu alta, la pubere, chiar şi la băieţei – dar şi la mamele lor, din câte am văzut eu la fel de pubere şi ele în dosul semnelor epidermice de trecere a timpului.
Ţi’ar fi plăcut, dragă Michael. Ţi’ar fi plăcut să fii Menowin.
Cu speranţa că ţi’au fost de folos aceste rânduri ale mele,
dormi în pace.
SS indescifrabil.

Printre toţi ăştia, scandând numele idolului şi făcând valul ca la fotbal, la îndemnul unor microbişti cu porta-voce, aflaţi în tranzit prin gara din Köln, în drum spre Leverkusen sau Mönchengladbach, printre toţi ăştia se plimba un individ care părea să se chinuie să vorbească la un iPhone alb pe care’l ţinea aproape de gura din care, la cam 20 de secunde, scotea una şi aceeaşi frază: „Bun, aşa, rămâne pentru două jumate”. Pentru a’şi relua, apoi, concentrarea către vocea de la celălalt capăt al conexiunii, pe care eu nu dar el cu siguranţă o auzea. Atâta, doar, că ţinea drăcovenia de cutie ce semăna a iPhone în pumn şi jur (m’am lămurit, dându’i târcoale) că nu avea bluetooth.

La un moment dat, în toată marea aia de adulaţie, în care, sub turlele Domului, în chiar parohia cardinalului Ratzinger ajuns Papa Benedict al XVI-lea, o mână de june agitau – curat blasfemie, nu? – un carton pe care scria „Credem în tine, Menowin”, la un moment dat, zic, lucrurile au luat’o razna de tot. Cineva a lansat un zvon, privirile au pornit ţintă spre colţul diametral opus al pieţei gării, mâinile s’au întins urmându-şi arătătoarele în aceeaşi direcţie, vocile s’au piţigăiat, cerul s’a întunecat, pământurile s’au deschis, apele s’au revărsat, unde am pus pedala de frână???

Da!
Deci fraza de mai devreme se întrerupe la vocile „s’au piţigăiat” şi se reia aici: din mulţime s’a ridicat un cor din care, ştiind dinainte despre ce e vorba, am reuşit să deduc o tentativă colectivă de pronunţare a numelui acestui Menowin. Şi, ca şi cum sunetele erau legate de angrenajul plămâni – corzi vocale – limbă – buze care le’au generat, odată pornite spre colţul de nord al pieţei, au tras după ele şi mecanismul generator. Ei, bine, că nu ştiu dacă trenurile au încremenit în acel moment sub presiunea zgomotului dar de auzit nu s’au mai auzit; şi e foarte posibil să fi stat o clipă (unitate de timp cu valoare variabilă, fiecare îşi ia cât doreşte) locului pentru că despre stabilitatea planetei, la punerea în mişcare simultană, unidirecţională şi cadenţată a circa 4000 de picioare, nu există încă studii de fezabilitate dar poate le rezolvă ministerul român al dezvoltării regionale. Probabil că, în turnurile Domului (şi nu’s puţine), gargoilii se vor fi lepădat de legătura milenar cimentată şi se vor fi ascuns, pentru o vreme, în cele străfunduri ale imaginaţiei arhitecţilor care i’au inventat. Tot ce se poate ca însăşi Scriptura din altarul Domului să se fi retras, preţ de o fracţiune oarecare de timp, cât mai îndărătul coperţilor.

Iar povestitorul şi’a întins aripile peste rucsacul de pe umăr, îmbrăţişând protector aparatul de fotografiat, şi’a fugit înspre margini cât de repede a putut, agăţând din mers, ca un erou hollywoodian, ce’a părut a avea nevoie mai urgentă de salvare – mai un căţel, mai un copil nevinovat, mai o bătrână care nu vroia să treacă strada…

Un domn, cu sacou în picăţele mărunte şi pulover cu en-coeur pe dedesubt trădându’i o recentă imigrare dinspre Turcia, mărunţel şi bine în vârstă, însoţit de nepoţică, s’a aplecat cu urechea peste o adolescentă în fustă scurtă. A vrut, probabil, să afle cine a mai fost răsturnat de la putere. Pe figura lui s’a aşternut tiparul standard al dezamăgirii. A plecat nefericit.

Menowin? N’am idee. Poate era în hotel… poate nu…

* Frölich înseamnă, în germană, „vesel”, „bucuros”, „voios”; la o adică nu trebuie să excludem nici măcar un uşor „fericit”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.