Bajaga. Vukovar.

Mi’am făcut, aseară, un mic recital Bajaga. Şi, la un moment dat, am ajuns la piesa asta:

Melodia face parte dintr’un album apărut în 1991 dar a fost inclusă, în 1994, în coloana sonoră a filmului Vukovar, jedna prica.

Citesc, zilnic, amintirile lui Sorin Bogdan despre săptămânile petrecute la Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO, în primăvara lui 1999. Ca şi el, am trăit deceniul acela, ultimul al secolului trecut, ca nişte jucători de rezervă, ţinuţi pe banca de rezerve de o accidentare mai veche. Eram, într’un fel, ca să continuu în limbajul fotbalistic, ars pe dinăuntru de scorul de maidan cu care Occidentul desfiinţa Iugoslavia. Dar nu aveam ce face, decât să stau şi să asist cum echipa învinsă refuza să se retragă din teren, preferând să o încaseze încontinuu decât să abandoneze înainte ca arbitrul să fluiere finalul.

Nu sunt sigur că, între timp, arbitrul a fluierat; mă tem că e doar o întrerupere şi vor mai veni ceva prelungiri.

În fine. În piesa lui Bajaga se vorbeşte despre o matinală deşteptare a primăverii. Folosită în finalul filmului, piesa îşi schimbă, chiar pe parcursulderulării ei, de mai multe ori culoarea.

Mi’a amintit, însă, de toţi oamenii pe care i’am cunoscut acolo, de’a lungul deceniului. Şi, în special, de unul anume, parcă desprins din scenele filmului. Trăieşte – sau trăi, de fapt – acum vreun deceniu, la Osijek, lângă Vukovar. Acolo unde furia era mai oarbă, acolo unde te trezeai primul ca nu cumva celălalt să se trezească înaintea ta. Era singura şansă de a prinde sfârşitul zilei.
Asta e povestea comercială a războiului. Romanţe, metafore şi sânge.
Povestea nespusă are prafuri şi seringi. Războiul se administra intravenos. Dimineaţa o primă tranşă. Se îmbrăca într’una din uniforma şi pleca să lupte, în armata regulată a noului stat croat, pe lângă Slavonski Brod, alături de armata oficială a Bosniei, împotriva sârbilor, pentru controlul coridorului Posavski. Îl prindeau două-trei nopţi pe acolo, nopţi în care nu închideau ochii, turnau în ei cafea, alcool, tutun şi droguri. Le primeau, aşa cum îţi primeşti gloanţele când pleci la război. După care se ducea înapoi, acasă, dormea până îi băteau în geam şi, îmbrăcat în haine de gherilă, se înrola într-o grupare paramilitară care, împreună cu o trupă identică sârbească, luau la ţintă musulmanii bosniaci. Alte nopţi cu cafele, alcool, tutun şi droguri. Şi iar acasă, iarăşi somn pe apucate până’l chemau iar la oaste, în armata regulată, să îi alunge pe sârbi din Slavonia Occidentală, până dincolo de Dunăre. Cafele, băutură, tutun, droguri.

Îşi mai aprinde o ţigară, mai toarnă un pahar de răchie, mai oftează, mai tace. Tace mult, tace des; câteodată în miezul povestirii. Poate că veghează. Poate că’l urmăreşte din priviri pe cel căruia îi va zbura, în câteva secunde, creierii. Poate că’l priveşte în ochi – înainte să tragă sau după ce a tras. Poate trage… Îşi trage sufletul scurt şi îşi aduce aminte că e acasă, că începuse o poveste. O poveste scurtă. Nu intră în detalii. Nu trebuie să ştie toată lumea ce’a fost, atunci, acolo, unde n’a dormit el nopţi la rând şi unde şi’ar fi descărcat puşca în propriul cap sau l’ar fi rezolvat alţii dacă se lăsa doar în seama iscusinţelor sale militare şi a patriotismului.

I’am privit în âteva rânduri mâinile. Nu se vedea nici o urmă de sânge. Dar pe lângă câte lucruri trecem, în viaţa asta, fără să le observăm…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.