Praştia lui David 2.0

Mă simt copleşit când muncitorii din ziarele României ajung din urmă la subiecte pe care le considerau, cândva, insignifiante. Când descoperă apa caldă şi inventează roata. Îmi vine să’mi car pumni. Îi merit eu pumnii pentru că, de prea mai multe ori, m’am adresat cui nu trebuia. M’am înhăitat cu cine nu trebuia. Am pus bază în cine nu trebuia.

În fine. Revin la ce spuneam în postarea de ieri, când propuneam ca statul să dea donatorilor lui Daniel Răduţă banii înapoi: orice gest provocator, fie el şi simbolic, poate chiar fără sorţi de izbândă dar comis printr’un efort concertat poate fi generatorul unor avalanşe incredibile. Fetele care au purtat campania pentru Daniel Răduţă nu au dus doar o bătălie filantropică ci au provocat breşe în sistem.

Până acum, presa era simpla jucărie la cheremul unor indivizi (mogulii, oligarhii, alea-alea). În epoca jurnalismului clasic exista o singură direcţie: noi scriem ce vrem, voi citiţi ce scriem noi. Sigur, veneau scrisorile de la cititori, frumos caligrafiate – în cel mai fericit caz, sfârşeau în rubrica aceea care, dacă mai era nevoie de spaţiu în ziar, era prima sacrificată („poşta redacţiei”). Când presa scrisă s’a mutat pe net, viaţa a devenit mai palpitantă – prin schimburi de înjurături pe forumurile ziarelor. Ei, transferul instrumentelor de comunicare în universul virtual şi inovaţiile din epoca 2.0 au devenit o provocare pe care mulţi o ignoră sau o privesc ca pe o joacă dar pe care unii, nu mulţi dar suficient de înţelepţi, o simt ca pe o rescriere a filosofiei informaţiei. Este, în fapt, praştia lui David.

Cazul Răduţă a scos la suprafaţă alte câteva cazuri şi, probabil, a dat speranţă multor necunoscuţi. Mobilizarea „zânelor” a spart punga în care autorităţile îi trimiteau pe petenţi să vorbească. Şi s’a rostogolit peste lume o furtună de strigăte disperate.

Dominoul merge mai departe. Atât de multă lume a fost mişcată şi mobilizată în vremea din urmă în a vedea adevărurile din viaţa cea de toate zilele încât, în cele din urmă, presa tradiţională s’a simţit abandonată în propria agendă falsă. A strigat mai întâi „trădare”! dar, ca să nu piardă cursa, a decis să se alăture curentului. A pus la păstrare câteva dintre subiectele veşnice şi oricum demonetizate (pe unele le’a demonetizat cu bună ştiinţă, din varii interese) şi a dat dezlegare la temele care dor cu adevărat masa aceea tăcută şi care, de ceva vreme, s’a săturat atât de tare de tot ce i se oferea încât a renunţat să mai cumpere publicaţii tipărite.

Nu ştiu dacă gate-keeper-ii presei tradiţionale s’au trezit fără obiectul muncii. Nu ştiu dacă s’au trezit, pur şi simplu, din bătutul prelung al apei în piuă prin cotloanele Casei Poporului sau prin studiouri. Nu ştiu dacă s’au scârbit de aceleaşi figuri, de aceleaşi voci, de aceleaşi idei puţine dar fixe sau de ei înşişi în rolurile de antreprenori ai gândirii publice (sau populare). Dar au cam prins ideea: nu mai merge aşa. Şi, iată, subiectele cu priză (mai cinstit spus, cele ce’l dor cu adevărat omul de rând) nu mai sunt tratate superficial, la maniera „hai să dăm, că se citeşte”. Sigur, raţiunea lui „că se citeşte” rămâne, dar nu mai e de ajuns să scrie ceva, orice, doar „să avem şi noi subiectul în ziar”. Se merge, în sfârşit, mai departe de efect, efectul acela care până acum părea pruncul născut de duhul sfânt. Se caută – sau se mimează, cel puţin – cauzele.

Următorul pas firesc ar fi confruntarea directă dintre oamenii care fac şi cei care’şi dau cu părerea despre cum ar trebui să se facă. Şi, fără îndoială, va veni şi momentul în care suficient de multe voci vor urla „mai taci şi cară’te, dinozaurule!”. O vor face clar, răspicat şi repetat, ca într’un descântec, până ce monopoliştii părerilor vor face implozie sub presiunea democratizării argumentaţiilor.

Fiecare gest, în cele din urmă, oricât de insignifiant ar putea să pară, dacă e privit ca o simplă acţiune a unui individ naiv şi, deci, ridicol, poate prinde greutate când toţi cei lezaţi în demnitatea lor şi în libertăţile fundamentale vor refuza să mai tacă. Fondurile strânse pentru operaţia lui Daniel Răduţă şi semnăturile adunate pentru Magda Ciobanu sunt probe indubitabile: există viaţă şi dincolo de sistemul pe care administratorii l’au părăginit în speranţa că vremelnicia lor poate fi veşnică iar hapsânitatea neostoită.

Acum câţiva ani, pe Blogureşti, am încercat să mobilizăm bucureştenii să ceară primarilor să nu mai taie copaci. Am lansat viralul „Greenspam. Dă spam pentru copaci”. Sigur, nu aveam cine ştie ce audienţă. Puţin mai multă decât aici. Dar dacă’i spam, ne’am zis, spam să fie. Unii au luat’o’n serios. Dar au existat şi câţiva indivizi cu mintea dureros de întovărăşită pentru vârsta lor care s’au grăbit să ne sugereze că ne’ar prinde mai bine să ne căutăm ceva de lucru decât să ne ţinem de cioace d’astea. Derbedeilor ce eram! Golanilor! Roacărilor! Jazziştilor! Nespălaţilor!
Unul dintre ei a evoluat şi se dă ca (nu cu) trotineta pe twitter, emiţând, din timp în timp, absurdităţi aplaudate de şleahta sa de fani alături de care reuşeşte să comită o sinapsă, cât să deschidă calculatorul.
La astfel de indivizi mă gândeam atunci când spuneam, mai prin arhiva acestui blog, că dacă există în România oameni pe care nu’i duce mintea să înţeleagă că viaţa e altceva decât ceea ce se trăieşte acum, aceştia trebuie ajutaţi – sau, la o adică, forţaţi – să se schimbe.

Un gând despre “Praştia lui David 2.0

  1. eu as vota pentru lasarea in urma a acestor indivizi. in definitiv, orice lupta lasa in urma si raniti, nu? uite, sa'ti spun, apropo de presa si impartirea in quality si non-quality, primele doua publicatii din media traditionala care ne'au contactat au fost libertatea si click. restu', care or mai fi fost, au venit dupa si la oarece distanta. apropo de calitate. si ce subiect de presa ar fi putut sa fie asta daca era asumat! ce ministru ar fi darmat daca statul nu'si salva supusul! dar presa asta nu poate da nastere la precedente decat daca e sa salveze viata proprie. si, ce sa vezi? eu cred ca nu se vor strange banii pentru ei. singura varianta le e transplantul autogen. daca mai au celule stem. nu'i nimic, nu e bai. si dinozaurii au disparut. si consumau carne, deci proteine, nu clorofila sub forma de hartie. e bine. se misca. simti? 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.