Amintiri cu Habib

Invazia „Oceanicilor” în 2.0, bombardamentul cu fotografii din expediţiile anilor trecuţi şi dorul de ducă m’au determinat să recurg la un mic remake. Punia 2006. Tunisia, undeva la sud de Kairouan, cu un picior în pustiu.

Încercăm să comunicăm. Ele vorbesc doar araba. Noi cel mult franceza. Una dintre ele, se vede treaba, este mai înaltă în grad. Poartă bijuterii specifice satului de unde a ieşit pe… Pe camp? Care camp? Câteva pâlcuri răzleţe de buruieni uscate, hrană pentru caprele şi oile satului. Ancorată într-un nasture, peste umărul stâng, deasupra puloverului, djuka în nuanţe vişinii coboară până la încălţări (universalii şlapi chinezeşti de plastic) măturând praful printer tufele razleţe. Feţele măslinii şi trecute nu se ascund în dosul jilbaburilor. Sfiala mea de pozar dispare, încurajată de zâmbetul generos pe care îl oferă camerei. Nu pozează. Aşa sunt ele.

(…)

Habib a trăit „a cote de Roumanie”. În Belgia şi în Franţa. Dar s-a întors în satul lui bătut de vânturile căldurate şi seci şi nisipoase ce bat, zilnic, pe la ceasurile amiezii, dinspre sud.

Ca de obicei, Habib şi ceilalţi bărbaţi respectabili ai satului stau la cea mai răcoroasă masă a cafenelei, langă o fereastră de la care se poate vedea cam tot ce mişcă pe o rază de vreo cinci kilometric. Beau cafea după ceai şi ceai după cafea, fumează shisha şi joacă rami.

Locul la acea masă reprezintă, în întregul Orient, onoarea maximă dăruibilă unui muritor. Este imaginea puterii. Viaţa satului gravitează în jurul acelei mese. Masa, în sine, este unul dintre acei sfinţi ce nu stârnesc gelozia şi mania Profetului. Un sfânt slujit cu demnitate preoţească de adulţi şi la graţiile căruia visează tinerii.

Când Habib, trimisul mesei sfinte la dialogul cu noi, beduinii în blugi, descinşi din dubiţa verde pentru a scormoni pe sub pietroaie, mi-a vorbit, în cafeneaua lui Segni din Sidi Mhammad Nouiguiez („Sidi inseamna Sir”, mă lămureşte Habib), despre Belgia “a cote de Roumanie” m-am străduit să nu zâmbesc. I-aş fi ştirbit autoritatea de berber umblat prin lume şi întors acasă înţelept atoateştiutor. Şi, de fapt, acest „lângă România” este o cheie pentru multe din necunoscutele secolului al XXI-lea. Pentru el şi pentru ai săi, cărora le explicase, în arabă, de unde venim, Europa este ceva, acolo, departe, o mică desagă doldora de naţiuni şi fizionomii cvasiidentice înghesuite pe un petic de pământ cât un punct mai gros pe harta lumii. La fel cum unui pretenţios jurnalist sportiv din România, un arbitru sirian de fotbal i-a sugerat instantaneu sintagma „magrebian”.

Habib ştie câte ceva despre România. Rosteşte numele lui Ceauşescu şi mă întreabă dacă am reuşit să intrăm în piaţa comună. Nu am rezistat să nu-i arunc o provocare, legându-ma de Ceausescu: „Noi, românii”, i-am spus, “ştim ce să facem cu dictatorii care-şi atârnă portretele şi urechile de toti pereţii. Îi împuşcăm”. Sunt convins că a înţeles aluzia dar s-a temut, probabil, ca fotografia de pe peretele cafenelei să nu se supere. Nu i-ar folosi la nimic. Are o mică afacere, vinde, în garajul vecin cafenelei lui Segni, piese de schimb pentru Peugeot-urile fabricate în 1930 şi pansate cu leucoplast şi izolirband pe la toate încheieturile; vinde şi covoare; vinde, în fapt, cam tot ceea ce, neperisabil, se poate vinde aici, la întretăierea drumurilor ce leagă Kairouan de Gabes şi Gafsa de Sfax, într-un pustiu absolute aflat la nici şapte kilometri de mare. Când nu se anunţă clienţi (şi simte el prea bine când ar fi cazul să nu plece din pravalie) joacă rami, varianta magrebiană, cu cărţi, a europeanului rummy.

Dincolo de tejgheaua barului, în rafturi, printre pahare goale, de două ori mai multe graţie oglinzii din fundal, zac vreo zece seturi de cărţi de joc. Cei trei colegi de rami şi chibiţul fumător de shisha ascultă cu atenţie şi respect lecţia de istorie recentă predată pe Habib (l-am auzit rostind de câteva ori numele „odiosului”). Afară, pe terasă, ignorând căldura dinc e în ce mai uscată, un bătrân cu pălăriuţă cărămizie şi esarfă alba fluturată, din timp în timp, de nişte imitaţii de adieri, stă nemişcat, în costumul lui cel mai bun. Prin ochelarii rotunzi, amintind de cei mai celebri ochelari rotunzi din lume, asistă, într-o mormântală tăcere, la foşgăiala noastră şi cântăreşte din priviri tot ce se perindă, din când în când prin intersecţie, mergând spre Marele Sud. Peste drum, mai multe berbere de toate vârstele, care tradiţionaliste, care în blugi, aşteaptă o ocazie pe drumul ce porneşte spre vest, ducând către El Gtar.

2 gânduri despre “Amintiri cu Habib

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.