Uzina

Îl citesc dar îmi pare mai degrabă că urmăresc un film. Are un talent ieşit din comun de a te introduce, în puţine cuvinte, într’o lume pe care, totuşi, n’ai văzut’o niciodată. Nu se întinde la povestit dar aruncă, din când în când, acele detalii care se dovedesc oglinzi ale întregului.

Îmi place să’i citesc unele fraze de două ori. Merită. Se poate întâmpla ca în umbra unei secvenţe entuziasmante să fi ratat o alta la fel de puternică. În cea mai monotonă situaţie descoperă verbul nerostit. Şi aruncă, când te aştepţi mai puţin, pastila de genialitate. Observă un detaliu atât de banal care aduce, însă, de unul singur, o întreagă poveste.

Un interviu cu procurorul Dan Voinea. Ce ar mai putea să spună nou, două decenii mai târziu, un om care oricum a spus numai cât a vrut din şi despre procesul Ceauşeştilor? Şi de ce i’ar spune lui? Discuţia e intrată pe făgaşul strict al omertei. Poezia a fost de prea multe ori repetată ca vreunul dintre cei de acum 20 de ani să mai greşească vreun vers. Şi, evident, povestea întâlnirii cu subiectul cvasi-ratat se îndreaptă spre un final pe care tocmai genialitatea reporterului îl salvează:

Dan Voinea stăpâneşte perfect limbajul de justiţie modernă, europeană. Uneori, în convorbire, sună straniu de gol, iar în vocea lui se amestecă sunetul monedelor cu care se joacă în continuu.

Cu onestitatea profesionistului, ziaristul se fereşte de orice acuzaţie. Şi, cu toate acestea, acuză şi condamnă. Îl acuză şi îl condamnă pe procuror.

Azi am citit, iarăşi, în avanpremieră, o (altă) poveste reală semnată de Keno Verseck. Le scrie în româna pe care omul născut la Rostock şi şcolit la Berlin a învăţat’o de unul singur. Ceea ce nu se vede decât, uneori, în aşezarea în frază a cuvintelor. O aşezare, la drept vorbind, savuroasă.

A fost, de data aceasta, într’o comunitate ce’ţi duce traiul sub coşul toxic al unuia dintre marii poluatori. O înşiruire de cadre, comprimate la rigoarea jurnalismului electronic, dar în care s’au înghesuit, mai ales printre rânduri, întregi universuri ale disperării. Şi, iarăşi, străluceşte, în bobul de mazăre, genialitatea reporterului.

Îl citeam absorbit. Era linişte, lucru destul de rar, în birou. Îmi părea că’l aud călcând pe podele de lemn ale unor case sărăcăcioase, nezugrăvite, cu sacii de plastic şi fundurile lăzilor de carton în care au călătorit cândva banane pe post de geamuri; îmi părea că’l văd strecurându’se printre gunoaiele veşnice din curtea atâtor familii abandonate la marginea societăţii; îmi părea că, deşi n’a avut loc să’mi descrie acel capăt de lume în care intrase, că simt mirosul pereţilor mucegăiţi.

Şi, totuşi, eram dincoace. Dacă mi’aş fi ridicat privirea din monitor şi aş fi întors capul spre stânga, aş fi putut vedea, dincolo de pajiştea nemţeşte de matematic amenajată a parcului din lunca fluviului, un alt vas despicând Rinul înspre aval. Par neobişnuit de mari, în perioada asta a anului, când fluviul s’a umflat, par înalte şi e, uneori, anormală, proporţia dintre copacii de pe mal şi vasele ce urcă sau coboară.

Eram dincoace de povestea lui Keno căci, la un moment dat, în ceafa mea s’a auzit ticăitul de metronom al unui arătător osos căzând ritmic, la interval de aproape o secundă, pe tasta care şterge literele anapoda aranjate într’o nefericită înşiruire de cuvinte, cu care autorul nu vrea să se împace. Un autor care, mai degrabă aproapiat de o sută de ani decât de tinereţe, nu se sperie de computer – dar care îl tratează cu respect. Şterge literă cu literă, mută cursorul cu săgeţile, spaţiu cu spaţiu, înspre stânga sau înspre dreapta, niciodată în sus sau în jos şi cu atât mai puţin cu mausul. Ştie să apese shiftul la început de frază, ştie să apese şi tasta enter, pentru a începe un aliniat nou, a învăţat chiar să salveze în spaţiul de lucru al calculatorului la care a găsit loc să scrie o poveste despre ultima piesă de teatru pe care a văzut’o. După care pleacă, la fel cum a venit, pierzându’se în paltonul parcă mult prea mare pentru corpul care lasă impresia că sa cuibărit în suflet. Îşi cară, mergând ca o gheişă, cu paşi mărnuţi şi deşi, servieta spre ieşire, lăsând în urmă saluturi de o naivitate gingaşă. „La mulţi ani cu sănătate, că’i mai bună decât toate!”. Va ieşi pe poarta principală, va merge pejos până la metrou, va urca, la gară în tren.
Omul acela mărunţel. În fond, imaginea noastră, a fiecăruia, pe drumuri anonime, singuri, încordaţi să nu cumva să ne rătăcim într’un ocean de necunoscuţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.