Un tren spre nicăieri

Prima bandă a străzii e ocupată de mai multe camioane ale unei firme de transportat mobilă, staţionate în faţa azilului de bătrâni din preajma podului Reuter. Acum vreo jumătate de deceniu locuiam la nici 500 de metri, după colţ, şi, uneori, încercam să’mi imaginez viaţa din dosul zidurilor altfel decât prin prisma întrebării care mi’a marcat adolesenţa: de ce trebuie să ieşi la pensie când ajungi să te rogi pentru câteva zile în plus şi nu ţi se oferă şansa de a primi ani de libertate şi fără angajamente când eşti tânăr şi poţi trăi aventura?

Să se mute căminul din acea clădire cu etaj, aducând mai degrabă a proprietatea unei familii mai înstărite decât a spaţiu de convieţuire comunitară? Bonn-ul, chiar zona aceea, e plină de case goale, foste reşedinţe de ambasadă sau birouri economice abandonate când întreaga administraţie federală s’a mutat la Berlin.

Mi’am imaginat singurătatea acelor oameni care s’au ataşat între ei, străini fiindu’şi. O stare recompusă din emoţii fabricate, căci n’aveam cum să desluşesc toate secvenţele psihice ale unui film de viaţă pe care nu l’am trăit, de fapt. Şi, totuşi… Acolo s’ar putea să locuiască bătrâna doamnă ataşată de una dintre tinerele voluntare, eventual absolventă de psihologie şi şcolită să intre cu sufletul deschis într’un joc de’a minciuna. Un suflet pentru orele de program cu publicul, prefabricat, educat să înlăture angoasele şi să ţină moartea departe de gânduri. Dar gândurile sunt ultimul prieten adevărat al bătrânei. Iar un prieten adevărat nu te minte niciodată.

Se văd de două-trei ori pe săptămână. Discută despre toate cele. Amintirile bătrânei, colegii de serviciu ai tinerei, prăjitura cu prune, zăpezile de altădată. Bătrâna, dintotdeauna mignionă, cu faţa prelungită şi retrasă, parcă, în dosul unui scut invizibil, s’a mărunţit şi mai tare în anii din urmă. A rămas doar o prelungire vagă a veşnicului zâmbet pe care îl poartă asupră’i, cât timp durează vizita tinerei ei tovarăşe de ucis timpul. La plecare îi dăruieşte, de fiecare dată, o bomboană din eterna ei pungă de bomboane cu gust de eucalipt. Tinerei nu’i place deloc gustul care făcuse furori în vremurile de glorie ale bătrânei – dar nu poţi să dezamăgeşti pe cineva care’ţi vorbeşte liniştit şi se înseninează când te vede. De altfel, în afara bomboanei cu eucalipt dăruite, nu’i cere nici un favor. E, acolo, în prezenţa bătrânei, un fel de dragoste necondiţionată. Ca şi cum, în orele de singurătate, şi’ar face griji că’n răstimpul rămas nu va apuca să’şi epuizeze stocul de iubire pe care trebuie, neapărat, să o dăruiască în viaţa aceasta.

De nenumărate ori a ajuns în punctul în care urma să se stingă. Dar s’a ridicat mereu. E prea puternică pentru o moarte prea mică. Şi, apoi, într’o noapte, la o oră total anapoda, a sunat telefonul. „Vino. A întrebat de tine”.

S’a dus. A coborât în fugă podul Reuter (pe dedesubt trecea rapidul de Viena), şi’a descheiat pardesiul în timp ce intra în hol şi a urcat la etaj cu paşi mărunţi dar repezi, fără să sară peste vreo treaptă, ştergând balustrada cu vârful a două degete. Vroia să ajungă mai repede dar ceva o împiedica, parcă. Ştia că fiecare secundă câştigată era o secundă mai puţin din viaţa bătrânei. Drumul, însă, era prea scurt ca să nu se termine.

Bătrâna a deschis ochii, a întins mâna şi, cu aceeaşi voce liniştită, i’a spus „Cântă’mi ceva, copilă”. Ce’ar fi putut să’i cânte? Cursurile toate nu au, câteodată, nici o valoare. Sufletul are legile sale. O tăcere grea a zguduit secundele în care şi’a răscolit praful din arhivă după un refren care să’i poată sugruma lacrimile. Un tren spre nicăieri.

„Nu’ţi fie teamă, copilă”, i’ar putea spune bătrâna. „Mie nu’mi este”. La fel de bine, însă, ar putea să privească îngrozită – sau să privească prin ea. Sau întoacă ochii, absent, spre geam – sau să caute un punct de sprijin în tavan.

Închide ochii iar mâna tinerei, prinsă în îmbrăţişarea ca de rugăciune a degetelor firave ale bătrânei, simte cum inima încetează să bată. Îi aşează palmele pe piept, se ridică de pe marginea patului şi pleacă spre uşă, ducând la gură o bomboană cu gust de eucalipt din eterna pungă de pe noptieră.

Un gând despre “Un tren spre nicăieri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.