La început au fost luate de bune pentru că preţul era mai mic decât dacă te aşezai; îţi luai „coffee to go” şi economiseai cam un euro. Dar dintr’un calcul de gestiune s’a născut un obicei. Obiceiul de a bea din mers cafeaua. Cafea to go.

Mai demult ne dădeam de ceasul morţii să prindem anii de studenţie. Să stăm în cămine, să trăim viaţa aceea pe care numai apropierea paturilor suprapuse sau puse cap la cap ţi’o poate oferi. Bătălia se dă, astăzi, pe locurile de la ID. Şcoală to go.

În copilăria mea scriam scrisori. Pe hârtie. Cu pixul, cu stiloul, cu creioane colorate. Am trecut, la un moment dat, pe e-mailuri. Şi’am scris, şi’am scris, şi’am scris… Până am devenit dependenţi de scrisul mesajelor. Şi, într’o bună zi, rămânem înzăpeziţi în stradă. Şi ne’apucă disperarea. Nu atât din cauza treburilor neterminate cât a mesajelor nerăspunse. Aşa că ne’am înarmat cu terminale online mobile. Comunicare to go.

Acum zece ani mai aveam şi colecţiile de casete şi cd-uri. Acum, totul s’a compresat în mp3 şi intră în iPod. Music to go.

Ne mai trebuie şi niţică infrastructură. To go.