Patruzecişiunu de ani şi o lună de playlist

De votat am votat şi eu – şi am făcut’o fără să stau prea mult pe gânduri. Cu siguranţă aş fi pierdut mult timp să mă decid, dacă ar fi fost să analizez.

Pe când mă năşteam eu, vinilul aflat în heavy-rotation în familia Ştefănescu includea un cover Tom Jones după un hit de’al lui David Alexander Winter (Oh, lady Mary), un Adriano Celentano (Azzurro), un Ben Cramer (Zai, zai, zai) şi încă o piesă pe care am uitat’o şi o să’mi scot ochii de ciudă când o să’mi amintesc. Cert e că nu aveam încă apucături bipede consacrate dar mă ţineam de marginea patului şi mă crăcănam vertical pe „Zai, zai, zai”. Pentru cei care nu au văzut genericul de la 1001 de seri desenat de Nell Cobar: pe vremea aceea nu se inventaseră scutecele absorbante şi se cam stătea în poponeaţa goală prin casă. Mda, în cazul în care aţi uitat, e vorba despre minunata vârstă de circa şapte luni.

(Later Edit: m’am trezit mâine dimineaţă, după această postare şi, ca din senin, după a doua gură de cafea, mi’am adus minte – era Sergio Endrigo, cu L’arca di Noe)

Rămânem la episodul „mic de tot”: în casă se asculta mult Mondial. Aproape că am început să vorbesc cântând Romanţa fără ecou. Chiar şi acum, când am deschisYouTube, să copiez linkul, mama s’a pornit să fredoneze aşa cum încercam eu să pronunţ la vremea aceea: „(…) bibelou de conţelan (…)”. Şi, dacă despre mare parte din aceste lucruri ştiu fiindcă mi s’a povestit, în acest moment survine şi prima amintire – singura imagine a străbunicii pe care o şi păstrez, de altfel: amândoi în pat, ea cu o carte cu coperţi groase de basme în braţe, citindu’mi. Ei, ce… basme, desigur.

Apoi, la un moment dat, întreaga familie a trecut la cultul ABBA. Sigur că, deşi se-a ascultat şi înainte şi după, lovitura au dat’o în inimile Ştefăneştilor cu Chiquitita. Era perioada când adormeam în maşină şi tata mai reuşea să mă ducă în braţe, din garaj până în pat.

Cred că aveam aproape 13 ani când am dat primele semne de rebeliune şi am trecut în tabăra Boney M. Era, cu Bahama Mama, un salt transatlantic, de la popul european la disco americănesc. Pentru câteva săptămâni m’am zbânţuit ascultând afrodisco. Ottawan, de exemplu, cu Hands up. Dar, favorizat de un concert la Bucureşti, am cotit’o spre un alt gen de disco: Goombay Dance Band. Aici, cu Sun of Jamaica, m’am regăsit cu întreaga familie. Şi, tot pe atunci, au intrat în casă şi Saragossa Band cu medley-urile lor.

Dar nu m’a ţinut cine ştie cât, căci în acelaşi an a cântat la Bucureşti Bob Geldof cu ai săi Boomtown Rats. Şi a apărut Joan Jett, aşa că am mai făcut un pas şi am început să iubesc rock-ul. Pe care l’am completat în acelaşi an, în decembrie, când am auzit, la Radio Cluj, Iarbă prin păr. Celelalte Cuvinte mi’au fost declaraţia de independenţă muzicală.

Au urmat Trio, Bijelo Dugme, Nena; apoi, o vreme, am crezut că cea mai tare trupă din lume KajaGooGoo. Am greşit, după aceea, şi am avut aceeaşi părere despre (mă iertaţi) Modern Talking. Dar, la drept vorbind, de prin 1983-1984, lucrurile s’au precipitat şi, dacă nu răsfoiesc agendele mele de atunci, n’am să mai ştiu când şi ce mi’a plăcut. Aşa, în mare, pot spune că am ascultat constant Queen, Dire Straits, Depeche Mode şi Duran Duran. În sâmbăta în care s’au afişat rezultatele examenului de treaptă, Live Aid for Africa a fost un fel de bacalaureat al gusturilor muzicale. Lăsam în urmă o etapă…

Şi mai ţin minte un lucru: aşa cum, kindăr fiind, mă mutam dintr’un loc într’altul cu o plasă plină de cowboy şi indieni din plastic, aşa m’am plimbat tot liceul prin casă cu o plasă de casete audio.

În 1989, un rocker constănţean, eşuat, asemeni mie, student la Petroşani, s’a minunat când am spus despre cine-mai-ştie-ce-melodie că e veche. Nu înţelegea delimitarea asta. Într’o serie de nopţi de navetă cu trenul la Bucureşti aveam să mă conving că lucrurile stau întocmai aşa cum spunea el. Era perioada în care, după o scurtă escală Flotsam and Jetsam, dimpreună cu metaliştii din Oraviţa, treceam la rock progresiv şi jazz.

Şi aşa mai departe.

În fine, am votat şi eu, online, trupa mea preferată all time în topul 200 pe care WDR2 îl va difuza în acest weekend. Am votat fără ezitare. Pentru Beatles.

Un gând despre “Patruzecişiunu de ani şi o lună de playlist

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.