Marius de la Eurolines

Când întârzie, nu e din vina lui. De la Amsterdam, prin Haga şi Rotterdam, via Eindhoven sau Maastricht (mai degrabă Eindhoven, căci face escală şi la Dortmund) şi până la Köln, autobuzul poate încremeni pe traseu oriunde. Şantiere, covoare pe autostradă, şoferi-fantomă circulând pe contrasens… lista motivelor de ambuteiaj este suficient de lungă încât să nu te mai enervezi, când stai în spatele Domului, aşteptând autobuzul Eurolines. Te necăjeşti, îţi spui că eşti un ghinionist prin constituţie dar nu te mai enervezi.
Bun, că atitudinea Eurolines este una de multinaţională care face mass production din transportul de pasageri realizezi doar după ce ai experimentat micii antreprenori gen Tavi Reisen sau Pletl. E ca diferenţa dintre un restaurant mare, de pe litoralul românesc, şi o cârciumă dintr’un sat german de munte, cu clienţi care au masa lor rezervată din generaţie’n generaţie. Dar asta e altă poveste.

Radioul băga din jumătate în jumătate de oră veşti despre ambuteiaje de până la 16 kilometri. Afară burniţa iar rufele rămăseseră pe terasă. Dar pachetul aştepta să plece. Trebuia să ajungă la balul bobocilor Liceului German din Bucureşti. Aşa că rufelor li se transmiteau gânduri bune de la distanţă.

După o oră şi jumătate de înjurat polonezii care soseau şi plecau pe bandă rulantă apare şi cursa de Bucureşti. Cinci pasageri gata de îmbarcare, două pachete de trimis, un şofer simpatic şi nenea ăsta Marius, un fel de copilotul, care pune mâna pe pachet să’l evalueze cantitativ.
„N’are zece kilograme”, îi spun.
Dă neîncrezător din cap.
Îi sugerez să cântărească.
Nu răspunde, completează formularul de expediere.
Pun pachetul în boxa recomandată şi îi întind 10 euro – costul transportului unui pachet până în 10 kg.
„Face 15 cel puţin”, zice.
Nu’s convins dar nu mai insist. Dacă nu m’am enervat aşteptându’l, nu o să mă enervez acum.
„Vă rog să îmi tăiaţi chitanţă”, îi spun.
„Vreţi chitanţă?”, se minunează.
„Nu v’aş fi cerut, dacă nu vroiam”, îl asigur.
„Dacă ştiam, nu vi’l mai luam”, mi’o taie, adăugând: „o să pierdem o gărmadă de vreme cu chitanţa”.

Pufneşte, ofensat, se suceşte în jurul propriei axe, scotoceşte nervos prin propriul suc, dă roată autocarului, recuperez din bombăneala lui un „trebuie să’l găsesc, acum”, revine relativ repede pe partea cealaltă a maşinii şi, hm, în nici un minut avem chitanţa, căci, mda, deci se poate, tovarăşi, nu?

Dacă’l vedeţi, spuneţi’i să se bucure că nu i’am sunat patroana.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.