Tic-tac-tic-tac

Printre lucrurile (şi nu’s puţine) pe care le detest, un loc special, premiabil, chiar, îl ocupă ritmul în care am ajuns să fiu obligat să fac lucrurile. Din ce în ce mai multe treburi mi’i musai să le fac în fugă – şi, ca atare, majoritatea ies prost. Task-urile se succed prea intens, sar dintr’una în alta sau, mai grav, de la una la alta. Rezultatul este – cu certitudine – o mică avalanşă de viitoare eşecuri. Altele.

Am devenit, atunci când lucrurile’mi ies (dacă’mi ies!), un maestru al efemeridelor. Rezultate care au trăit prea intens facerea în sine pentru a mai avea viaţă după aceea. Nimic, până la urmă, cu adevărat consistent. Nimic să dureze. Nimic să rămână în urmă.

Până acolo, însă, grăbind lucrurile, făcându’le în ritmul în care le comit, am ajuns să omit.

Detest să’i răspund mamei la mailuri în mesaje scurte – dar ajung mereu să’i scriu pe fugă, punctual, cvasi-telegrafic. Am fugit de instrumentele de comunicare instant, de messengeruri (după ce, în anii 90, inhalam webchaturi, IRC, mIRC, ICQ, MSN, Y!M – şi mai ştiu şi eu ce alte alea mai existaseră şi pe care le’am consumat intravenos pe rând). Am fugit de mess-uri şi pentru că îmi displăcea profund să comunic în fraze scurte – de fapt prescurtate – şi scrise între două enter-uri. Nu vreau să comunic pe fugă. Am nevoie de comunicarea amplă. Mai ales când e vorba despre scris, simt nevoia să’mi dau drumul. Să mă desfăşor.

Dar, din nefericire, mă văd mai mereu obligat să o fac între alte task-uri, între alte chemări la luptă ale cotidianului. Ajung să’mi supun ultima redută a vieţii private, comunicarea cu propriul meu sânge, contra-cronometrului.

Şi, fiidcă refuz să o fac, mă trezesc că îmi amân la calendele greceşti intimitatea.

Simplu spus: mama mi’a trimis ieri 1001 de întrebări despre cum o să locuiască odorul ei; le’am citit, am fugit în studiou, m’am întors, am transcris ce aveam de transcris, am fugit să mai prind cantina deschisă, m’am întors, am început altceva şi… Azi, spre seară, mama mi’a trimis un alt mail în care vroia doar să se asigure că am primit mesajul de ieri şi nu e de la computerul ei şi de la inocenţa/stângăcia cu care încearcă să îmblânzească tehnologia.

Până la urmă i’am răspuns aproape telegrafic. Ştiu că nu se supără pe mine. Şi nu doar ea.

Dar nu asta era morala, nu?

Un gând despre “Tic-tac-tic-tac

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.