Să mă latri din cer când trec pe sub geam

Acum fix 25 ani, într’o seară de 6 septembrie, un corp ceresc (meteorit să fi fost sau pe aproape, nu mă pricep) se prăvălea peste Marea Neagră. De jos, din curtea taberei de la Năvodari, părea cam cât o minge,probabil cât mingea aia care, în aceeaşi seară, pe la aceeaşi se oprea, de două ori, în poarta suedezilor, marcând începutul unei perioade faste pentru fotbalul românesc (calificarea la Europenele din 1984, cu Rednic, Klein, Coraş, Cămătaru, Andone şamd). În seara aia, departe de Năvodari, un patruped, teckel de felul ei, se chinuia să îşi tragă sufletul încă puţin, încă puţin, încă puţin… A murit la câteva minute după ce stăpânii, plecaţi cu treburi prin oraş, au ajuns acasă. Trixie…

2 august 1996. Piti, bătrânul Piti, dăduse, o dată în plus, dovada masculinităţii sale, ajutând decisiv la apariţia unei noi generaţii de Lhasa Apso / Seidenpinsch. Trei fetiţe şi un băieţel. Traiectorii diferite. Despre cea a băieţelului nu ştiu nimic; una dintre fetiţe a ajuns la Slobozia, o alta la Făgăraş. Iar Trixie, căci dacă e să mai fie vreodată un câine, musai să fie tot Trixie…

Gabi, stăpâna lui Piti, a adus’o în redacţia unui ziar bucureştean unde a binevoit să sfinţească biroul unui şef. Cineva s’a bucurat atât de tare că şi’a adjudecat’o. A mea eşti!

După puţin mai mult de un an petrecut în Bucureşti ia calea Oraviţei. Aventuri în Capitală? O grămadă. Memorabilă este, însă, întîlnirea, în parcarea aeroportului Băneasa cu stăpânul întors după mai multe săptămâni din Statele Unite. Dormise, pe toată perioada absenţei, pe o pereche de pantaloni de trening ai stăpânului. La întoarcere a coborât – în parcarea despre care vorbeam – din maşină, a privit o secundă dezorientată spre toată aglomeraţia din jur, şi’a descoperit stăpânul şi s’a repezit la el. De bucurie i’a făcut pipi în braţe.

Exilul la Oraviţa – planificat, iniţial, ca temporar – nu i’a fost deloc de rău augur. A prins drag de tatăl stăpânului. A prins, întâi de toate, viaţa la curte, incomparabilă cu viaţa la bloc. Domnişoară de Bucureşti, cu ifosele aferente, s’a dat rapid pe brazdă. Aerul curat şi tare, de la poalele muntelui, poate. Sau, poate, atenţia cu care era înconjurată. Dar primul pipi în braţe nu se uită aşa că de câte ori revenea la Oraviţa stăpânul cel tânăr, Trixie lăsa câte o urmă umedă. Fie pe covor, fie iaraşi pe hainele proaspăt venitului…

Trixie n’o să mai facă pipi prea curând pe tricoul meu. Tot ce pot spera e că există un Rai al tricourilor care să coincidă cu raiul câinilor. Un lucru e sigur: toţi câinii, nu’i aşa, Cătăline?, merg în Rai. Poate conving pe Cineva să îmi ţină şi mie loc lângă Trixie.

25 de ani mai târziu. 6 septembrie 2007.

6 gânduri despre “Să mă latri din cer când trec pe sub geam

  1. ar fi bine ca stapanul cel tanar sa faca rost de alt Trixie…nu de alta, dar un „trixie” asigura legatura dintre Oravita si Bucuresti…Trixie insemna pentru stapanul cel batran o bucatica din sufletul celui tanar…

  2. nu prea am vrut sa scriu aici, pt ca asa cum stii, si eu am pierdut anu’ asta un altfel de prieten sau poate chiar un prieten, pt ca asta a fost, nu doar un animal-de fapt pasare-de companie.

    nu stiu daca as face ce zice trixie, sa iau altul;Toto ca si Trixie, a fost si va ramane de neinlocuit…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.