Sigur că şi eu, domnule Pittiş…

Pentru că, într’un frumos şi îndepărtat şi plin de speranţe 1990, cineva s’a lăsat deranjat într’o seară de joi, acasă, a primit o casetă (hăhăhă, nu’i spuneţi DEMO, e prea pretenţios) pe care, CULMEA!, a ascultat’o iar duminică seara, peRadio România Tineret sau România 3 (radio3net.ro de astăzi) a cerut publicului scuze pentru sunetul nu foarte strălucit al înregistrării dar – iată – de la Petroşani nu vin doar minerii ci şi o trupă care sună ca Led Zep în vremurile bune.

Şi pentru că în acelaşi an, într-o sală cvasigoală de Casă de Cultură, el, Artistul, şi-a susţinut numărul ca şi cum s-ar fi produs în faţa unei Olympia arhpline. După care a coborât în pivniţa-disco-bar cu toţi cei câţiva spectatori, şi-a scos Carpaţii de Sfântu Gheorghe (deşi era în plină împărăţie a Carpaţilor de Timişoara), a comandat aceeaşi bere proletară ca şi toată lumea şi a şuetat ca şi cum lăsaseră discuţia întreruptă cu o seară mai devreme.

Şi pentru că a fost mereu aşa cum l’a ştiut toată lumea.